După douăzeci de ani petrecuți în Italia, m-am întors acasă, la Bacău, visând la liniștea și căldura familiei. În loc de îmbrățișări, am găsit o casă rece, plină de certuri și suspiciuni, unde cumnatul meu, Viorel, a pus stăpânire pe tot ce am lăsat în urmă. Povestea mea este despre trădare, dezamăgire și întrebarea dacă sângele chiar mai înseamnă ceva atunci când banii devin mai importanți decât dragostea.
Mă numesc Camelia și viața mea s-a destrămat într-o garsonieră din Torino, când am aflat că soțul meu, Radu, ducea o altă viață în România. Durerea cea mai mare a venit când am descoperit că fiica mea, Ana, știa totul și a ales să tacă. Acum mă întreb dacă mai are rost să mă întorc acasă, când acasă nu mai înseamnă nimic.
Am muncit zeci de ani în străinătate, visând mereu la ziua când mă voi întoarce acasă, la copiii mei. Le-am cumpărat fiecăruia o locuință, am trimis bani, am sacrificat totul pentru ei. Dar când am revenit, am descoperit că distanța nu se măsoară doar în kilometri, ci și în suflet.
Sunt Maria și, la 67 de ani, am vândut apartamentul în care am trăit o viață întreagă, convinsă că mutarea la fiul meu, Vlad, și nora mea, Irina, va aduce liniște și apropiere. Realitatea a fost însă cu totul alta: m-am trezit străină în propria familie, fără un colț al meu, fără voce și fără rost. Povestea mea e despre sacrificiu, dezrădăcinare și întrebarea dureroasă: unde mai e locul părinților bătrâni în casele copiilor lor?
