Viața mea a fost o luptă continuă între dorința de independență și așteptările sufocante ale familiei. Împreună cu soțul meu, am dus pe umeri povara unui credit ipotecar, sperând că propria casă ne va aduce liniște, dar conflictele cu mama și presiunea constantă au transformat visul în coșmar. Mă întreb dacă în România poți fi cu adevărat fericit când familia nu-ți dă voie să respiri.
Întotdeauna am visat la propriul meu apartament, dar când eu și soțul meu, Vlad, am început să ne amenajăm locuința, mama nu a putut accepta că nu mai are ultimul cuvânt. Comentariile ei constante și presiunile au pus la încercare relația noastră și încrederea mea în propriile alegeri. Mă întreb dacă poți fi cu adevărat fericit când cei dragi nu-ți acceptă deciziile.
Totul a început cu o decizie impulsivă: să luăm un credit pentru o casă, convinși că facem ceea ce trebuie pentru familia noastră. Dar, după ce ne-am lăsat copiii la mama pentru câteva zile, am descoperit cât de fragilă era de fapt fericirea noastră. Povestea mea este despre sacrificii, regrete și încercarea disperată de a repara ceea ce am stricat fără să ne dăm seama.
Acum doi ani, soțul meu și cu mine am luat o decizie destul de impulsivă pe care acum o regretăm profund. Totul a început când soțul meu a primit o promovare, iar eu, urmându-mi instinctul, am sugerat să luăm un credit ipotecar. De mult timp, chiar înainte de nașterea celor doi copii ai noștri, cel mai mare dintre ei tocmai a împlinit 15 ani, am închiriat un apartament. Acum, ne luptăm cu consecințele acelei decizii.
