Sunt Maria și, la 62 de ani, mă simt mai singură ca niciodată, deși am crescut doi copii. Povestea mea e despre dorința de a primi atenție și dragoste de la familie, dar și despre disperarea care te împinge să iei decizii radicale. Între lacrimi, reproșuri și tăceri apăsătoare, mă întreb dacă un ultimatum poate repara ceea ce s-a rupt sau doar adâncește prăpastia dintre noi.
Am fost mereu copilul venit târziu, crescut între două lumi – a părinților mei bătrâni și a generației mele. Distanța dintre noi a crescut odată cu anii, iar când a venit momentul să o duc pe mama la azil, am simțit că toate greșelile și neînțelegerile noastre s-au adunat într-o singură privire. Povestea mea e despre vinovăție, iubire și întrebarea care nu-mi dă pace: am făcut ce trebuia?
Mihai încă nu se putea obișnui cu noile sale împrejurimi. Viața este imprevizibilă. Un tată a trei copii, niciodată nu și-a imaginat că își va petrece bătrânețea într-un azil. Dar viața lui a fost odată vibrantă și împlinită, plină de bucurie și prosperitate. Avea un loc de muncă bine plătit, o casă spațioasă, o mașină, o soție minunată și trei copii adorabili.
Eram sigur că nu voi îmbătrâni singur, dar m-am înșelat. Acum, se pare că nu mai am nevoie de nimeni. Deși locuim în aceeași oraș, ne vedem rar. Am crezut întotdeauna că va fi cineva să-mi întindă un pahar cu apă în anii mei de apus.
