Am fost mereu copilul venit târziu, crescut între două lumi – a părinților mei bătrâni și a generației mele. Distanța dintre noi a crescut odată cu anii, iar când a venit momentul să o duc pe mama la azil, am simțit că toate greșelile și neînțelegerile noastre s-au adunat într-o singură privire. Povestea mea e despre vinovăție, iubire și întrebarea care nu-mi dă pace: am făcut ce trebuia?
Mihai încă nu se putea obișnui cu noile sale împrejurimi. Viața este imprevizibilă. Un tată a trei copii, niciodată nu și-a imaginat că își va petrece bătrânețea într-un azil. Dar viața lui a fost odată vibrantă și împlinită, plină de bucurie și prosperitate. Avea un loc de muncă bine plătit, o casă spațioasă, o mașină, o soție minunată și trei copii adorabili.
Eram sigur că nu voi îmbătrâni singur, dar m-am înșelat. Acum, se pare că nu mai am nevoie de nimeni. Deși locuim în aceeași oraș, ne vedem rar. Am crezut întotdeauna că va fi cineva să-mi întindă un pahar cu apă în anii mei de apus.
