După moartea mamei noastre, tatăl meu s-a recăsătorit și a avut-o pe sora mea vitregă, Ana. Ea a preluat casa familiei care era destinată mie. În ciuda încercărilor mele de a o recupera, nu am reușit să revendic ceea ce era de drept al meu.
Explorează călătoria tumultuoasă a relației mele cu primul meu soț, Mihai. Amândoi proveneam din medii modeste—părinții mei nu mi-au lăsat nimic altceva decât amintiri, în timp ce el a moștenit o casă mică de la tatăl său decedat. Tatăl lui Mihai fusese înstrăinat de mama sa de ani de zile, lăsând-o să-l crească singură. Am înțeles de ce s-au despărțit; era o femeie dificilă. Fiecare întâlnire cu ea era un test de răbdare.
Recent, soțul meu a venit acasă cu o scrisoare. Mi-a înmânat-o, spunând: „Cred că este pentru tine.” Mi-am șters mâinile, am deschis plicul și am început să citesc. Era o cerere de sprijin financiar din partea tatălui meu, completată cu o listă lungă de consecințe dacă nu mă conformam. Sincer, eram în șoc, dar la un moment dat am găsit situația chiar amuzantă. Soțul meu nu avea idee ce se întâmpla pentru că știa foarte puține despre trecutul meu.
Am moștenit o casă mare de la ea, dar erau mulți moștenitori, așa că am decis să vindem casa și să împărțim banii pentru a evita certurile și scandalurile. Acum o lună, lucrurile au luat o întorsătură neplăcută.
Îmi iubesc fratele foarte mult, dar nu a fost niciodată autosuficient. Îi reamintesc constant că este un adult care ar trebui să-și trăiască propria viață.
Adesea, oamenii acționează din motive egoiste, iar după moartea unui bătrân sau a unei bătrâne, începe împărțirea moștenirii. Uneori, acest proces se transformă într-o ceartă amară.
Crescând într-o familie aparent perfectă, părinții mei m-au crescut pe mine și pe fratele meu mai mic, Andrei. Ne-au oferit o educație excelentă și au fost mereu epitomul respectului reciproc. Totuși, lucrurile au luat o întorsătură întunecată când mama a acceptat să divorțeze de tata, dar a refuzat să împartă bunurile.
În copilărie, am trăit într-un mediu plin de neglijență emoțională. Părinții mei erau stricți și distanți, niciodată nu arătau afecțiune. Tatăl meu era mereu la muncă, iar mama nu simțea nevoia să mă îmbrățișeze sau să mă consoleze. Acum, la doi ani după ce am moștenit casa bunicii, mama refuză să mi-o predea și continuă să colecteze chiria.
I-am spus tatălui meu că ar fi grozav, dar am nevoie ca casa să fie înregistrată pe numele meu. Tatăl meu a fost surprins și a spus: „De ce ai nevoie să faci asta? Ești singurul nostru fiu!”
Ana este cu trei ani mai mare decât mine. Crescând, Ana și cu mine nu am fost niciodată apropiate, mereu concurând pentru a vedea cine este mai bună la orice. După ce părinții noștri au decedat, Ana a refuzat partea ei din casa familiei. Șapte ani mai târziu, a cerut să-i plătesc înapoi cu dobândă substanțială.
La acea vreme, fiica noastră, Ana, avea 16 ani, iar cel mai mic, Andrei, avea doar șapte ani, ambii pregătindu-se pentru școală—Ana era în clasa a XI-a, iar Andrei în clasa întâi. Cu cheltuieli semnificative la orizont, am luat o decizie care avea să ne fractureze familia mai târziu.
Într-un mic oraș din România, Elena, o mamă văduvă, se confruntă cu durerea de a-și vedea copiii, Ștefan și Mihai, incapabili să se împace și să împartă proprietatea familiei moștenite. Pe măsură ce tensiunile cresc, legătura familială începe să se destrame, ducând la un final neașteptat și trist.
