Încă de mic am simțit că nu trăiesc pentru mine, ci pentru visurile neîmplinite ale părinților mei. Am renunțat la dorințele mele, încercând să le câștig aprobarea, dar am ajuns să nu mă mai recunosc. Acum, la răscruce de drumuri, mă întreb dacă voi reuși vreodată să mă eliberez din acest cerc vicios al vinovăției și datoriei.
Astăzi, am reușit în sfârșit să facem o excursie la locul de joacă din cartier, o ieșire simplă care fusese amânată de nenumărate ori. Drumul de la casa noastră până la locul de joacă durează doar 20 de minute de mers pe jos.
Tata m-a avut cât de repede a putut pentru a o ține pe mama lângă el. Dar căsnicia lor s-a destrămat după doar 3 ani. Încă nu știu dacă a fost din cauza mea.
Văd clar că nepoata mea nu are nici interes, nici talent natural pentru pian. Victoria refuză să recunoască faptul că fiica ei nu vrea să continue.
De peste două decenii aud aceeași refren și sunt epuizat. De ce nu poate mama să renunțe la convingerea că îi datorez ceva surorii mele?
