O singură ceartă cu fiica mea mi-a schimbat viața: am pierdut dreptul de a-mi vedea nepoțica. Am rătăcit pe străzile cunoscute din București, cu inima sfâșiată de dor și regrete, întrebându-mă unde am greșit. Aceasta este povestea mea ca mamă, pusă față în față cu propriul orgoliu și cu rănile nevindecate ale familiei românești.
În ziua în care fiica mea a împlinit 10 ani, am privit pe fereastră, știind că nu voi fi acolo să-i spun „La mulți ani”. Sunt o mamă singură din București, prinsă între dorința de a-mi vedea copilul și zidurile ridicate de fostul soț și de propria mea familie. Povestea mea e despre absență, dor, și întrebarea care mă macină: cât valorează dragostea unei mame când nu i se dă voie să o arate?
Am fost mereu sprijinul nurorii mele, dar într-o zi, am simțit cum distanța se așterne între mine și nepoții mei. Fetița cu care împărțeam fiecare secret nu-mi mai răspundea la mesaje, iar casa mea a devenit brusc prea mare și prea goală. În căutarea adevărului, am descoperit o durere care mi-a schimbat pentru totdeauna felul în care privesc familia.
Am fost martor la destrămarea unei familii apropiate, unde prietenia și speranța s-au transformat în tăcere și durere. Povestea lui Radu, un tată care nu-și poate vedea nepotul și care nu mai poate vorbi despre fiul său fără lacrimi, m-a făcut să reflectez la cât de fragile sunt legăturile de sânge. Mă întreb dacă, în fața orgoliului și a greșelilor, mai putem găsi drumul spre iertare și împăcare.
Povestea mea nu este atât de unică pe cât ar putea părea. M-am căsătorit tânără și am avut doi copii. Soțul meu și cu mine ne descurcam bine până când el a împlinit 45 de ani. Dintr-o dată, totul s-a schimbat. A găsit o femeie mai tânără și a decis să părăsească familia. Totuși, nu a vrut să plece cu mâna goală, așa că m-a dat în judecată pentru a lua o parte din casă. Iată cum s-a desfășurat totul.
