Viața mea a fost mereu o luptă între dorința de liniște și nevoia de a fi auzită. Am crescut în umbra unui tată alcoolic, într-un apartament de bloc unde fiecare zi era o bătălie pentru demnitate și iubire. Povestea mea este despre durere, dar și despre curajul de a nu mă lăsa definită de trecut.
Sunt Ana și am șaisprezece ani. Povestea mea este despre lupta cu dependența de alcool a tatălui meu, despre cum am încercat să-l înțeleg și să-l iubesc, chiar dacă uneori mi-a fost imposibil. Împărtășesc această scrisoare cu speranța că nu sunt singura care trăiește în tăcere, în umbra unui părinte pierdut între sticle.
Nimeni nu mă înțelege. Recent, l-am dat afară pe fiul meu și m-am mutat cu nora mea. Familia mea crede că am înnebunit. Nu regret decizia mea. Singura parte amară este realizarea că nu am putut să-i țin piept mai devreme. Soțul meu decedat era un bărbat chipeș: înalt, cu păr negru, umeri lați, ochi căprui și un ten aspru. Vocea lui era adâncă și catifelată.
Nimeni nu mă înțelege. Recent, l-am dat afară pe fiul meu și m-am mutat cu nora mea. Familia mea crede că am înnebunit. Nu regret decizia mea. Singura parte amară este realizarea că nu am putut să-i țin piept mai devreme. Soțul meu decedat era un bărbat chipeș: înalt, cu păr negru, umeri lați, ochi căprui și un ten aspru. Vocea lui era adâncă și catifelată.
Bunicul a murit și el. Relațiile mătușii Delia nu au funcționat niciodată, așa că s-a dovedit că nu erau bărbați în familia noastră. Mama și mătușa mea au muncit din greu pentru a face față cheltuielilor.
