Sunt eu o soacră rea? Povestea celor două săptămâni care mi-au frânt inima

— Nu cred că ai făcut bine, mamă. Vlad nu mai vrea să stea cu tine, a zis că ai țipat la el!
Cuvintele Anei, nora mea, mi-au răsunat în minte ca un ecou dureros. Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile. Două săptămâni. Atât am așteptat să vină vara, să-l am pe Vlad, nepotul meu, la mine. Să-i arăt cum să facă gogoși, să-i citesc povești, să-i povestesc despre copilăria mea la țară. Dar totul s-a năruit într-o clipă, iar acum mă simt ca și cum aș fi cea mai rea bunică și soacră din lume.

Totul a început într-o dimineață obișnuită, când Ana și fiul meu, Radu, au venit cu Vlad la ușa mea. Ana era grăbită, ca de obicei, și mi-a spus pe un ton sec:
— Să nu-i dai dulciuri, să nu-l lași prea mult la televizor și să nu-l lași să se joace afară fără pălărie. Știi că are pielea sensibilă.
Am dat din cap, deși simțeam deja presiunea. Vlad a sărit în brațele mele, iar eu l-am strâns tare, cu speranța că totul va fi bine. Dar nu a fost.

În prima zi, Vlad a vrut să mănânce ciocolată la micul dejun. Am încercat să-i explic că nu e bine, dar a început să plângă. M-am simțit neputincioasă. Am cedat, i-am dat o bucățică, gândindu-mă că nu se va întâmpla nimic rău. Seara, când Ana a sunat să-l întrebe ce a făcut, Vlad i-a spus, cu vocea lui de copil sincer:
— Bunica mi-a dat ciocolată!
Am auzit-o pe Ana oftând la telefon, dar nu a zis nimic. Am simțit însă dezamăgirea ei.

A doua zi, Vlad a vrut să se joace în curte. Era soare, dar nu foarte cald. I-am pus pălăria, dar după zece minute a aruncat-o. Am încercat să i-o pun la loc, dar s-a smucit și a început să țipe:
— Nu vreau! Nu vreau!
Vecina, tanti Mariana, a ieșit la poartă și s-a uitat la mine cu reproș. M-am simțit judecată, ca și cum toată lumea ar fi știut că nu mă descurc.

În a treia zi, Vlad a făcut febră. Am intrat în panică. L-am sunat pe Radu, dar el era la serviciu. Ana mi-a spus să-i dau siropul din dulap, dar nu l-am găsit. Am plâns în baie, fără să mă vadă Vlad, simțindu-mă complet depășită. Când Ana a venit seara, a găsit casa vraiște, pe Vlad dormind pe canapea și pe mine cu ochii roșii. A oftat și a zis:
— Mamă, nu știu dacă e bine să-l mai lăsăm la tine…

M-am simțit ca și cum mi-ar fi smuls inima din piept. Am crescut doi copii, am trecut prin lipsuri, am muncit toată viața. Cum să nu fiu în stare să am grijă de un copil de cinci ani? Dar Ana nu s-a oprit aici. În ziua următoare, când Vlad a vărsat laptele pe covor, am ridicat vocea la el:
— Vlad, nu mai fi neatent!
El a început să plângă, iar eu am simțit cum mă prăbușesc. Ana a venit mai devreme și, când a văzut că Vlad plânge, m-a privit cu răceală:
— Nu vreau să-l mai lași să plângă. Ești prea dură cu el.

Am încercat să-i explic că nu am vrut să-l sperii, că doar am ridicat vocea pentru că eram obosită și speriată. Dar Ana nu a vrut să audă. Radu a încercat să mă apere:
— Ana, mama a crescut doi copii, știe ce face.
Dar Ana a ridicat tonul:
— Nu, Radu! Nu vreau ca Vlad să treacă prin ce am trecut eu cu mama mea. Nu vreau să simtă frică!

M-am simțit mică, neputincioasă, ca o străină în propria mea familie. În fiecare seară, după ce Vlad adormea, mă uitam la el și mă întrebam unde am greșit. Îi mângâiam părul și îi șopteam:
— Iartă-mă, puiule, dacă nu sunt bunica de care ai nevoie.

În ultimele zile, Ana a venit tot mai des să-l vadă pe Vlad. Mă simțeam ca sub lupă, orice gest al meu era analizat. Dacă îi dădeam prea multă mâncare, nu era bine. Dacă nu îi dădeam destul, iar nu era bine. Dacă îl lăsam să se joace, era prea multă libertate. Dacă îl țineam în casă, era prea restrictiv. Nu mai știam ce să fac. Într-o seară, după ce Vlad a adormit, Ana a venit la mine în bucătărie. S-a așezat la masă, cu brațele încrucișate.
— Mamă, trebuie să vorbim serios. Eu nu cred că Vlad e în siguranță aici. Nu vreau să te rănesc, dar cred că e mai bine să-l luăm acasă.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să-mi stăpânesc lacrimile, dar nu am reușit. Am izbucnit:
— Ana, am făcut tot ce am putut! Îl iubesc pe Vlad mai mult decât orice pe lume! Nu înțelegi că nu vreau decât să fiu aproape de el?
Ana s-a uitat la mine, cu ochii umezi, dar hotărâți:
— Știu că îl iubești, dar nu e de ajuns. Copiii au nevoie de răbdare, de blândețe. Poate că nu mai ești la fel ca atunci când erai tânără.

Radu a încercat să intervină, dar Ana a fost de neclintit. A doua zi, au venit și l-au luat pe Vlad. Casa a rămas goală, iar eu am rămas cu sufletul gol. M-am plimbat prin camere, am strâns jucăriile lui Vlad, am mirosit perna pe care a dormit. M-am așezat pe pat și am plâns în hohote. Mă simțeam vinovată, inutilă, ca și cum nu mai aveam niciun rost.

Au trecut câteva zile de atunci. Radu mă sună, dar nu mai vine cu Vlad. Ana nu mai răspunde la telefon. Mă întreb în fiecare zi: chiar sunt o soacră și o bunică rea? Oare dragostea mea nu mai valorează nimic? Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu bunică în zilele noastre? Spuneți-mi voi, dragii mei, ce aș fi putut face altfel? Chiar sunt eu vinovată pentru tot ce s-a întâmplat?