Nu-mi voi lăsa niciodată fiul: Lupta unui tată cu o mamă rece

— Ieși afară, Vlad! Și ia-l și pe David cu tine! Nu mai am nevoie de voi în casa asta!
Vocea mamei mele, Irina, a răsunat ca un tunet în miezul nopții. M-am uitat la ea, cu ochii umezi, încercând să înțeleg cum femeia care m-a crescut putea să mă alunge așa, fără milă, pe mine și pe fiul meu de șapte ani. David, speriat, s-a agățat de mâna mea, iar eu am simțit cum mi se rupe sufletul.
— Mamă, te rog, nu face asta… Nu avem unde să mergem, e târziu…
— Nu mă interesează! Ai făcut destule greșeli, Vlad! Nu mai pot suporta să văd cum îți ratezi viața și îl tragi și pe copil după tine!
Am ieșit în frigul de noiembrie, cu o geantă și cu David lângă mine. Am simțit atunci ce înseamnă să fii cu adevărat singur, să nu ai pe nimeni, să nu știi unde vei dormi în noaptea aceea. Am mers pe străzile pustii ale Ploieștiului, încercând să-mi păstrez calmul pentru David.
— Tata, unde mergem?
— O să găsim noi un loc, puiule. Sunt aici cu tine, nu-ți face griji.
Dar în sufletul meu era doar teamă. Nu aveam bani, nu aveam prieteni la care să pot apela la ora aia. Fosta mea soție, Simona, ne părăsise cu ani în urmă, lăsându-mă singur cu David. Mama mă ajutase o vreme, dar mereu îmi reproșa că nu sunt în stare să-mi găsesc un serviciu stabil, că nu sunt un tată bun.
Am ajuns într-un parc și ne-am așezat pe o bancă. David a adormit cu capul pe genunchii mei, iar eu am plâns în tăcere, privind cerul negru. Mă întrebam ce am făcut greșit, de ce nu pot să-i ofer copilului meu o viață normală.
Dimineața, am mers la centrul de asistență socială. Am stat la coadă, cu David lângă mine, printre oameni triști, obosiți, disperați. O doamnă cu ochelari groși m-a privit cu milă.
— Domnule, nu avem locuri la adăpostul de noapte pentru familii. Poate doar la bărbați, dar copilul nu poate sta acolo.
— Vă rog, nu am unde să mergem…
— Încercați la o rudă, la cineva apropiat…
Am ieșit de acolo cu un gust amar. Am încercat să o sun pe sora mea, Laura, dar nu mi-a răspuns. Știam că mama îi spusese deja povestea ei, că eu sunt vinovat, că nu merit ajutor.
Am găsit un loc la o pensiune ieftină, unde am stat două nopți, cheltuind ultimii bani. În fiecare seară, David mă întreba:
— Tata, de ce nu ne vrea bunica?
Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că uneori, dragostea părinților se transformă în judecată și răceală?
În a treia zi, am găsit de lucru la o spălătorie auto. Patronul, domnul Ghiță, un bărbat trecut de cincizeci de ani, m-a privit lung.
— Ai nevoie de bani, nu?
— Da, domnule, orice, numai să pot să-mi țin copilul lângă mine.
— Bine, vino de mâine dimineață.
Am început să muncesc din greu, spălând mașini de la șapte dimineața până seara. David stătea cu mine, desenând pe o bucată de carton sau ajutându-mă să șteargă oglinzile.
Într-o zi, mama a venit la spălătorie. S-a uitat la mine cu ochii reci, de parcă eram un străin.
— Vlad, nu pot să cred că ai ajuns aici.
— Nici eu nu pot să cred că m-ai dat afară, mamă.
— Ai făcut alegeri proaste, Vlad.
— Poate, dar nu meritam să fiu alungat cu copilul în stradă.
A plecat fără să spună nimic. Am simțit cum o parte din mine moare de fiecare dată când o văd și nu mai simt nimic din dragostea de altădată.
Au trecut luni de zile. Am reușit să strâng bani și să închiriez o garsonieră mică, dar era a noastră. David era fericit că are din nou un pat și o masă la care să mănânce. În fiecare seară, îi citeam povești și îi promiteam că totul va fi bine.
Într-o zi, la ușă a bătut Laura. Avea ochii roșii de plâns.
— Vlad, îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Mama e bolnavă, are nevoie de noi.
— De noi? Sau de mine, ca să mă folosească iar?
— Nu știu… Dar e mama noastră.
Am mers la spital, cu inima strânsă. Mama era slabă, palidă, dar când m-a văzut, a început să plângă.
— Vlad, iartă-mă… Am fost o mamă rea.
— Nu ai fost rea, ai fost doar rece. Și m-ai rănit mai mult decât oricine altcineva.
— Am vrut să te fac puternic…
— M-ai făcut să mă simt singur.
Am stat lângă ea până la final. În ultimele clipe, m-a strâns de mână și mi-a spus:
— Ai grijă de David. Să nu-l lași niciodată singur.
Acum, când privesc în urmă, mă întreb dacă aș fi putut face altfel, dacă aș fi putut să-mi salvez familia. Dar știu un lucru: nu-mi voi lăsa niciodată fiul să simtă singurătatea pe care am simțit-o eu.
Oare câți dintre noi au fost răniți de cei pe care îi iubim cel mai mult? Și câți au avut curajul să ierte? Voi ați putea ierta?