„Fata ta nu merge la mare, dar tot am nevoie de bani pentru excursie”, a spus bunica. Povestea unei veri care a dezbinat familia

— Camelia, să știi că eu vara asta îi duc pe copii la mare, cu sau fără ajutorul vostru! a izbucnit mama într-o seară, în timp ce stăteam la masa din bucătăria ei, cu ceaiul aburind între noi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară în ultimele două săptămâni când aducea vorba despre excursia asta. Știam că visează de ani de zile să-i ducă pe Vlad, băiatul fratelui meu, și pe Ilinca, fetița mea, la mare. Dar de fiecare dată când încercam să-i explic că Ilinca are alergie la soare și nu poate merge, se făcea că nu aude.

— Mamă, ți-am spus deja, Ilinca nu poate merge. Doctorul a zis clar: niciun fel de expunere prelungită la soare. Nu vreau să riscăm nimic, am spus, încercând să-mi păstrez calmul.

Mama a oftat teatral, apoi s-a uitat la mine cu ochii ei albaștri, încăpățânați.

— Bine, dar Vlad tot merge, nu? Și tot am nevoie de bani pentru excursie. Nu e corect să plătesc doar eu, că doar e nepotul tău, a zis, uitând complet că Vlad e fiul fratelui meu, nu al meu.

— Mamă, Vlad e copilul lui Radu, nu al meu. Eu nu pot să dau bani pentru o excursie la care copilul meu nu participă. Nu mi se pare corect, am spus, simțind cum vocea îmi tremură de nervi și neputință.

— Dar eu îi iubesc pe amândoi la fel! a ridicat tonul mama. Și dacă Ilinca nu poate merge, nu e vina mea! Eu vreau să-i fac fericiți pe amândoi, dar nu pot fără ajutorul vostru.

Am simțit cum mă sufoc. De când a murit tata, mama s-a agățat de ideea asta de a fi „bunica perfectă”, de a compensa cu orice preț lipsa lui. Dar uneori, în încercarea ei de a face bine, reușea doar să ne rănească.

— Camelia, nu fi egoistă, a intervenit Radu, fratele meu, care până atunci tăcuse, butonând telefonul. Dacă mama vrea să-l ducă pe Vlad la mare, las-o! Ce, ți-e ciudă că Ilinca nu poate merge?

— Nu e vorba de ciudă, Radu! E vorba de principiu. De ce să dau bani pentru ceva ce nu o implică pe fiica mea? am răspuns, simțind cum mi se înroșesc obrajii.

Mama a început să plângă încet, cu lacrimi mici, tăcute, care mă făceau să mă simt vinovată, deși știam că nu greșisem cu nimic.

— Eu doar am vrut să fac ceva frumos pentru copii… Să nu se simtă lipsiți de nimic, să aibă amintiri frumoase, a șoptit ea, privind în gol.

Am tăcut. În mintea mea, se derulau amintiri cu verile copilăriei, când mergeam cu toții la mare, cu tata, cu mama, cu Radu. Atunci nu existau griji, nu existau certuri. Acum, totul părea atât de complicat.

— Mamă, nu vreau să te rănesc, dar trebuie să înțelegi că nu pot să contribui la ceva ce nu o implică pe Ilinca. Dacă vrei, pot să vă ajut cu altceva, să-i cumpăr lui Vlad o pălărie de soare, să-i dau niște bani de buzunar, dar nu pot să plătesc excursia, am spus, încercând să fiu cât mai blândă.

Radu a dat ochii peste cap.

— Mereu faci pe victima, Camelia. Dacă tata ar fi fost aici, nu s-ar fi ajuns la așa ceva, a spus el, cu voce tăioasă.

M-am ridicat de la masă, simțind că nu mai pot respira în atmosfera aceea încărcată. Am ieșit pe balcon, unde Ilinca se juca cu păpușa ei, fără să știe nimic din furtuna care se abătea peste noi.

— Mami, mergem la mare cu bunica? m-a întrebat ea, cu ochii mari, plini de speranță.

Am înghițit în sec.

— Nu, iubita mea, nu anul acesta. Dar o să găsim altceva frumos de făcut împreună, i-am spus, strângând-o în brațe.

În zilele următoare, mama nu mi-a mai vorbit. Radu a venit să-l ia pe Vlad și să-l pregătească pentru excursie. Eu am rămas cu un gust amar, simțindu-mă exclusă din propria familie. Ilinca a întrebat de mai multe ori de ce nu poate merge și ea, iar eu nu am știut ce să-i răspund fără să-i rănesc sufletul.

Într-o seară, mama m-a sunat.

— Camelia, să știi că am plecat la mare cu Vlad. Mi-aș fi dorit să fim toți, dar poate data viitoare. Să nu mă judeci prea aspru, te rog. Eu doar am vrut să fac ceva bun, a spus ea, cu voce stinsă.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Mă simțeam prinsă între dorința de a-mi proteja copilul și nevoia de a păstra familia unită. Mă întrebam dacă nu cumva am greșit, dacă nu ar fi trebuit să cedez, să fac un compromis, doar pentru liniștea tuturor.

Seara, când Ilinca a adormit, m-am uitat la poza cu tata, zâmbind larg, cu noi toți la mare, acum douăzeci de ani. Oare când am început să ne pierdem? Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru a păstra familia împreună? Voi ce ați fi făcut în locul meu?