Când telefonul fiicei doare mai tare decât tăcerea: Povestea unei mame între speranță și dezamăgire

— Mamă, ai putea să-mi trimiți niște bani? Am rămas fără și trebuie să plătesc chiria până mâine. Vocea Terezei răsună în telefon, rece și grăbită, ca și cum ar fi bifat o sarcină de pe listă. Mă uit la ceas: e aproape ora nouă seara. Înainte, la ora asta, obișnuiam să-i citesc povești, să-i mângâi părul și să-i spun că o iubesc mai mult decât orice pe lume. Acum, singurul lucru care ne mai leagă sunt aceste apeluri scurte, în care nu mă întreabă niciodată cum mă simt, dacă am mâncat sau dacă mă doare spatele, ci doar cât pot să-i dau și cât de repede.

Îmi strâng halatul pe mine, simțind frigul din apartamentul vechi, și încerc să-mi adun gândurile. — Tereza, știi că nu mai am salariul de altădată. De-abia mă descurc cu pensia asta… Poate ai putea să vii pe la mine, să stăm de vorbă, să gătim ceva împreună, să… — Mamă, nu am timp acum. Te rog, dacă poți, trimite-mi banii. Am treabă. Și închide. Rămân cu telefonul în mână, cu ecranul negru, și cu un gol în suflet care doare mai tare decât orice lipsă materială.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când am rămas singură, după ce tatăl ei, Mihai, a plecat cu altă femeie. Poate când am început să lucrez în două locuri ca să nu ne lipsească nimic. Poate când am început să-i spun „nu” la unele dorințe, pentru că nu mai puteam. Sau poate când a plecat la facultate la București și a descoperit o lume în care nu mai era nevoie de mine, ci doar de banii mei.

Vecina mea, doamna Stanca, mă întreabă mereu de Tereza. — Ce mai face fata? Vine pe la tine? Îi spun că e ocupată, că are serviciu, că e tânără și viața e grea. Dar adevărul e că nu o mai văd decât de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, și atunci doar dacă îi promit că-i dau ceva pentru drum. Când vine, stă cu ochii în telefon, răspunde monosilabic și abia așteaptă să plece. Nu mai e fetița care mă îmbrățișa și îmi spunea că sunt cea mai bună mamă din lume.

Într-o seară, după un alt apel identic, am izbucnit în plâns. Am simțit că nu mai pot. Am luat telefonul și am sunat-o pe sora mea, Lidia. — Nu mai pot, Lidia. Parcă nu mai am copil. Parcă sunt doar un bancomat pentru ea. — Ivana, nu ești singura. Și băiatul meu face la fel. E generația asta… nu știu, parcă nu mai știu să iubească. Dar tu nu renunța. Scrie-i, sun-o, spune-i ce simți. Poate într-o zi o să înțeleagă.

Am încercat. I-am scris un mesaj lung, în care i-am spus cât de mult o iubesc, cât de dor îmi e de ea, cât de mult mi-aș dori să stăm de vorbă, să râdem, să gătim împreună, să fim iar mamă și fiică, nu doar două străine legate de un transfer bancar. Nu mi-a răspuns. După două zile, m-a sunat: — Mamă, ai primit mesajul meu? — Da, Tereza, dar… — Poți să-mi trimiți banii azi? Am nevoie urgent. Am simțit că mi se rupe inima. Nu mai aveam nici lacrimi.

Într-o zi, am decis să nu-i mai trimit nimic. Să văd ce se întâmplă. A trecut o săptămână fără niciun semn de la ea. Mă uitam la telefon din oră în oră, sperând să mă sune, să mă întrebe dacă sunt bine, dacă am nevoie de ceva. Nimic. În a opta zi, m-a sunat. — Mamă, de ce nu mi-ai trimis banii? — Pentru că mi-e dor de tine, Tereza. Pentru că vreau să vii pe la mine, să stăm de vorbă, să fim iar mamă și fiică. — Mamă, nu am timp de prostii. Dacă nu poți, spune și gata. Și a închis.

Am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Poate am fost prea protectoare. Poate am muncit prea mult și am uitat să-i arăt că o iubesc, nu doar să-i ofer tot ce avea nevoie. Poate am fost prea dură când am certat-o pentru notele mici sau pentru că venea târziu acasă. Poate nu am știut să fiu și prietenă, nu doar mamă. Dar oare există o rețetă pentru a fi mamă bună?

Într-o duminică, am mers la biserică și m-am rugat. Am aprins o lumânare pentru sufletul meu și pentru sufletul ei. M-am rugat să ne regăsim, să ne iertăm, să ne iubim din nou. La ieșire, preotul m-a întrebat de ce plâng. I-am spus povestea mea, iar el mi-a zis: — Nu încetați să iubiți. Dragostea de mamă nu se termină niciodată. Poate că acum nu vede, dar într-o zi va înțelege. Aveți răbdare.

Seara, am găsit curajul să-i scriu din nou. I-am spus că ușa mea e mereu deschisă pentru ea, că o iubesc necondiționat, că nu-i mai pot da bani, dar îi pot da tot ce am mai bun: timpul meu, brațele mele, inima mea. Nu mi-a răspuns nici de data asta. Dar, pentru prima dată, am simțit că am făcut ce trebuia.

Au trecut luni. Tereza nu m-a mai sunat. M-am obișnuit cu tăcerea, dar nu cu dorul. Într-o zi, când nu mă așteptam, am auzit soneria. Am deschis ușa și am văzut-o pe Tereza, cu ochii roșii, tremurândă. — Mamă… pot să intru? Am dat din cap, fără să pot vorbi. S-a aruncat în brațele mele și a plâns. — Îmi pare rău, mamă. Am greșit. Mi-e dor de tine. Am plâns amândouă, ca două copii rătăcite care s-au regăsit după o furtună lungă.

Poate că nu voi mai primi niciodată telefoane doar de dragul de a vorbi, dar am învățat că dragostea de mamă nu se măsoară în bani sau în cuvinte, ci în răbdare, iertare și speranță. Oare câte mame trăiesc aceeași durere în tăcere? Oare cât de mult putem ierta, fără să ne pierdem pe noi înșine?