„Am Refuzat să Am Grijă de Nepoata Mea”: Acum Toată Familia S-a Întors Împotriva Mea

— Mamă, te rog, nu am pe cine altcineva! Vocea fiicei mele, Irina, tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era deja a treia oară săptămâna asta când mă ruga să stau cu Mara, nepoțica mea de patru ani. De fiecare dată, am lăsat totul baltă: am anulat programări la medic, am amânat întâlniri cu prietenele, am renunțat la orele mele de liniște. Dar acum, când mă sunase din nou, simțeam că nu mai pot.

— Irina, nu pot azi, chiar nu pot. Mă doare spatele, abia mă țin pe picioare. Nu mai am energie, am nevoie de o zi pentru mine, am spus, încercând să-mi păstrez calmul.

— Nu pot să cred! Mereu ai făcut totul pentru noi, iar acum, când chiar am nevoie, mă lași baltă? a izbucnit ea, iar cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. M-am așezat pe marginea patului, privind în gol. Mă simțeam vinovată, dar și epuizată. De când s-a născut Mara, am fost mereu acolo: la fiecare răceală, la fiecare criză de plâns, la fiecare nevoie de ajutor. Irina și soțul ei, Cătălin, lucrau mult, iar eu eram mereu „bona de serviciu”. Nu mă plângeam, pentru că o iubeam pe Mara ca pe ochii din cap. Dar, la 67 de ani, corpul meu nu mai ținea pasul cu energia unui copil mic.

În acea seară, Cătălin m-a sunat. Nu obișnuia să mă sune, decât dacă era ceva serios.

— Mamă Viorica, nu vreau să te supăr, dar Irina e foarte afectată. Nu înțeleg de ce nu poți să ne ajuți. Știi că nu avem pe nimeni altcineva.

— Cătălin, nu e vorba că nu vreau. Pur și simplu nu mai pot. Am și eu limitele mele.

— Toți avem limite, dar familia e pe primul loc, nu? a spus el, cu un ton rece, care m-a făcut să mă simt și mai mică.

A doua zi, am aflat că Irina a trebuit să-și ia liber de la serviciu, iar șeful ei a certat-o. Mi-a trimis un mesaj scurt: „Mulțumesc pentru ajutor, mamă. Să nu te miri dacă nu te mai caut o vreme.”

Am plâns toată noaptea. Mă simțeam ca o povară, ca și cum toată viața mea nu fusese decât să fiu la dispoziția altora. Soțul meu, Gheorghe, a încercat să mă liniștească.

— Lasă-i, Viorica. Și tu ai dreptul la odihnă. Nu ești robot.

Dar nu era atât de simplu. A doua zi, la piață, m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Stela, care mi-a spus pe un ton compătimitor:

— Am auzit că nu vrei să-ți ajuți fata cu nepoata. Ce fel de mamă ești?

Am simțit cum mă înroșesc. Se pare că Irina povestise tuturor cât de „rea” sunt. Chiar și soacra Irinei, doamna Lidia, m-a sunat:

— Viorica, nu mă bag, dar să știi că și eu am stat cu nepoții mei, chiar dacă nu mai puteam. Asta e datoria noastră, ca bunici.

Mă simțeam din ce în ce mai izolată. Prietenele mele mă evitau, iar la biserică, lumea mă privea ciudat. Parcă toți știau povestea mea și mă judecau.

Într-o zi, Mara a venit cu Irina la mine. Fetița a sărit în brațele mele, iar eu am simțit din nou acea dragoste imensă. Dar Irina era rece, distantă.

— Am venit doar pentru că Mara a insistat. Să nu crezi că am uitat ce ai făcut, mi-a spus, privind pe fereastră.

— Irina, nu vreau să ne certăm. Dar și eu am nevoie de ajutor, de înțelegere. Nu pot să fiu mereu acolo, fără să mă gândesc și la mine.

— Nu e vorba despre tine, mamă! E vorba despre familie, despre sacrificiu! Tu ai uitat ce înseamnă să fii mamă?

Am simțit cum mă sufoc. Toată viața mea am pus familia pe primul loc. Am muncit la fabrică, am crescut doi copii, am avut grijă de părinții mei bolnavi. Acum, când am vrut doar o zi de liniște, am devenit egoistă în ochii tuturor.

Seara, Gheorghe a încercat să mă înveselească, dar nu reușea. Mă simțeam singură, neînțeleasă. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit cu adevărat. Poate că rolul meu e să fiu mereu acolo, indiferent de cât de obosită sunt. Poate că, în România, bunicii nu au voie să spună „nu”.

Zilele au trecut, iar relația cu Irina s-a răcit tot mai mult. Mara mă vizita mai rar, iar eu mă simțeam tot mai singură. Prietenele mele, și ele bunici, îmi spuneau pe ascuns că mă înțeleg, dar nu aveau curajul să spună asta cu voce tare. Toată lumea părea să creadă că bunicii trebuie să se sacrifice fără să crâcnească.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Irina: „Poate într-o zi o să înțelegi cât de greu mi-a fost. Până atunci, să ai grijă de tine.” Am plâns din nou, dar de data asta nu doar de tristețe, ci și de furie. De ce trebuie să alegem mereu între noi și cei dragi? De ce nu putem fi și noi ascultați, înțeleși, respectați?

Mă uit la poza cu Mara de pe noptieră și mă întreb: oare am greșit că am spus „nu”? Sau, poate, e timpul ca și bunicii să aibă dreptul la odihnă, la viața lor? Voi ce credeți? Ați trecut vreodată prin așa ceva?