Soacra mea mi-a pus geanta la ușă, iar soțul meu a continuat să mănânce. Atunci i-am spus că nu mai rămân

— Geanta e la ușă. Dacă nu-ți convine cum trăim noi, poți să pleci, mi-a spus soacra mea, împingând spre mine farfuria cu ciorbă neatinsă.

Mihai stătea lângă mine. A rupt o bucată de pâine și a privit în farfurie.

Aveam încă ecusonul de casieră prins de bluză. După nouă ore în picioare, venisem acasă și găsisem dulapul răscolit. Elena îmi spălase uniforma de rezervă împreună cu niște cârpe. Când o rugasem să nu-mi mai umble prin lucruri, îmi spusese că în casa ei nu primește ordine.

— Ai auzit ce mi-a spus? l-am întrebat pe Mihai.

— Ioana, sunt obosit. Nu începe și tu.

„Și tu.” Asta eram eu de fiecare dată: cealaltă problemă a lui.

Ne mutaserăm la părinții lui cu trei ani înainte. Doar pentru câteva luni, până strângeam avansul pentru un apartament în Ploiești. Apoi socrul meu se îmbolnăvise, acoperișul începuse să curgă, iar Elena ne propusese să amenajăm etajul.

— Oricum, vouă vă rămâne casa.

Făcuserăm un credit de nevoi personale. Patruzeci și opt de mii de lei pentru baie, centrală și două camere. Rata venea lunar. Actele rămăseseră exact cum fuseseră.

La început, criticile păreau grijă.

Ciorba mea era prea acră. Hainele nu se întindeau așa. Mihai nu mânca dimineața ouă, de ce nu țineam minte?

Apoi au dispărut cheile din ușa dormitorului.

— Ce aveți de ascuns? a râs ea.

Îmi deschidea plicurile de la bancă și mă întreba de ce îmi cumpărasem ghete dacă trebuia să economisim. Când venea sora mea, Elena intra din zece în zece minute, până când sora mea începuse să mă cheme la ea.

Mihai spunea mereu același lucru:

— Așa e mama. Nu pune la suflet.

Numai că eu puneam. Dormeam prost, mă durea stomacul înainte să ies din tură și uneori rămâneam în stația de autobuz încă zece minute, deși casa era aproape.

În seara cu geanta, n-am țipat. Mi-am scos ecusonul și l-am pus lângă farfurie.

— Eu în noaptea asta dorm la sora mea.

Mihai a lăsat pâinea jos.

— Pentru o ceartă?

— Nu. Pentru toate serile în care te-ai făcut că nu auzi.

Elena a început să plângă imediat.

— După câte am făcut pentru voi… Asta vrei, să-mi întorci băiatul împotriva mea?

M-am ridicat, dar îmi tremurau genunchii. Mi-era rușine că tremur. Parcă tot eu făceam ceva rău.

— Nu vă cer să nu-l mai iubiți. Vă cer să nu-mi mai controlați viața.

Mihai m-a urmat pe scară.

— Hai înapoi. Vorbesc eu cu ea mâine.

— Ai avut trei ani de mâine.

A întins mâna spre geantă. Am tras-o lângă mine.

— Ascultă-mă până la capăt. Nu-ți cer să renunți la părinți. Dar eu nu mai locuiesc aici. Dacă vrei să fim împreună, căutăm chirie. Și până plecăm, nimeni nu mai intră peste mine, nu-mi mai umblă în lucruri și nu-mi mai spune când am voie să mă supăr.

— Și rata? Din ce plătim și chirie?

— Nu știu exact. Tăiem din cheltuieli. Căutăm ceva mic. Dar eu nu mai pot, Mihai. Nu mai pot, gata.

Abia atunci s-a uitat bine la mine.

Am plecat singură. În noaptea aceea n-a sunat. M-am uitat la telefon până spre dimineață, convinsă că tăcerea lui era răspunsul.

A venit a doua zi, cu o sacoșă în care pusese încărcătorul meu și papucii de casă.

— I-am spus mamei că ne mutăm.

Nu l-am îmbrățișat. Încă eram supărată.

Mi-a povestit că Elena plânsese, apoi îl acuzase că o abandonează. El îi spusese că o va ajuta în continuare, dar că nu mai acceptă să-mi răscolească lucrurile sau să mă alunge.

— Trebuia să spun asta când eram la masă, a zis. Te-am lăsat singură fiindcă mie mi-era mai comod să taci tu.

Ne-am mutat după trei săptămâni într-o garsonieră. Încă plătim creditul pentru etajul în care nu mai dormim. Avem mobilă primită și numărăm banii înainte de salariu.

Elena încă îl sună zilnic. Uneori îl aud spunând: „Mamă, despre Ioana nu vorbim așa.” Încă tresar când îi sună telefonul, dar nu mai trebuie să-l rog să mă apere.

Îl iubesc, dar încrederea se întoarce greu. Oare de ce a trebuit să ajung cu geanta la ușă ca rugămințile mele să fie luate în serios?