Când am cerut unui vecin bani pentru medicamentele mamei, ea m-a trimis să-i duc înapoi. Dar mătușa mea nici măcar nu ne răspundea la telefon

— Îi duci banii înapoi! Nu vreau să spună lumea că am ajuns la mila vecinilor!

Mama împinsese plicul peste mușamaua din bucătărie. Din el căzuseră două bancnote pe jos. Fratele meu, Vlad, stătea în ușă, cu ghiozdanul încă în spate, și nu îndrăznea să intre.

— Și mâine cu ce îți iau medicamentele? am întrebat. Cu ce zice lumea?

M-a privit de parcă o lovisem.

Aveam douăzeci și nouă de ani și lucram vânzătoare la o brutărie din Ploiești. Tata murise cu trei ani înainte. După operația mamei, salariul meu și pensia ei de urmaș se terminau înainte să achităm tot.

Pe frigider țineam facturile sub un magnet crăpat. Nu mai aveam loc pentru lista de cumpărături.

În luna aceea, rețeta, pansamentele și drumurile la control ne lăsaseră fără nimic. La farmacie cerusem doar jumătate din ce era trecut pe hârtie, urmând să revin. Acasă îi spusesem mamei că restul trebuia comandat.

Mințeam prost. Dar ea se prefăcea că mă crede.

Vlad avea paisprezece ani. Într-o seară l-am găsit lipindu-și talpa adidașului cu adeziv rămas de la tata.

— Mai țin până la vară, mi-a zis.

Era februarie.

Atunci am sunat-o din nou pe mătușa Rodica, sora mamei. Nu mai venea pe la noi de aproape doi ani, de când se certaseră pentru îngrijirea bunicii. Mama stătuse cu ea până la sfârșit. Mătușa spusese că fiecare are viața lui.

I-am trimis fotografia rețetei și un mesaj scurt: „Îți dau înapoi în rate. Am nevoie de o mie de lei.”

L-a citit. N-a răspuns.

Unchiul Sorin mi-a spus că nu se bagă între surori. De parcă medicamentele erau o ceartă la masa de Paște.

La domnul Dumitru, vecinul de la doi, am bătut după două zile. Avea un mic atelier de mobilă și, prin bloc, lumea spunea că „se descurcă bine”. Eu îi mai duceam pâine când îl durea genunchiul.

Mi-am pregătit vorbele pe scară. În fața lui le-am uitat.

— Mama are nevoie… și eu nu mai pot luna asta.

Am început să plâng. Urât, cu nasul înfundat și cu rușine.

Nu m-a întrebat de ce n-am economii. Nici pe ce se duc banii.

— Cât îți lipsește, Irina?

I-am arătat rețeta și socotelile din telefon. Mi-a dat două mii de lei.

— Îmi dai când poți. Dacă luna viitoare nu poți, îmi spui. Să nu începi să mă ocolești pe scară.

Cu plicul acela venisem acasă. Iar mama voia să-l trimită înapoi.

M-am aplecat după bancnote. Îmi tremurau mâinile.

— Mamă, eu nu mai dorm. Număr felii de pâine. Vlad nu mai cere nici bani de covrigi. Mândria asta a noastră… eu nu mai știu ce să fac cu ea.

Vlad și-a lăsat ghiozdanul jos.

— Pot să nu merg în excursie. Oricum nu voiam.

Nu știusem că aveau excursie.

Mama și-a acoperit fața. N-am mai spus nimic. I-am pus plicul lângă cana cu apă și m-am dus în baie, să nu mă audă plângând.

A doua zi am cumpărat tot ce lipsea.

Domnul Dumitru ne-a dus apoi la două controale. A stat cu Vlad la matematică într-o seară când eu aveam tură, iar mama se simțea rău. Nu făcea mare caz. Bătea la ușă și întreba dacă avem nevoie de ceva de la piață.

După câteva săptămâni, mama l-a chemat la o ciorbă.

— Nu prea știu să primesc ajutor, i-a spus.

— Am observat, a răspuns el, și am râs toți, stingheri.

Prin aprilie, o verișoară mi-a povestit că mătușa Rodica aflase de bani. Spusese că „ne-am găsit sponsor”.

Am sunat-o. De data asta a răspuns.

— De ce n-ai spus măcar că nu poți? am întrebat. De ce ne-ai lăsat să așteptăm?

A oftat.

— Dacă începeam să vă dau, după aia veneați mereu. Și maică-ta nici nu m-a sunat personal.

— Abia ajungea singură până la baie.

— Irina, și eu am necazurile mele.

Avea. Nu i le negam. Dar eu îi cerusem un răspuns, nu toate economiile.

N-am țipat. I-am spus că mama se simte mai bine și am închis.

Încă îi dau domnului Dumitru câte două sute de lei lunar. Prima dată a refuzat, dar i-am explicat că am nevoie să-mi țin promisiunea. A înțeles.

Mama îi pune acum deoparte câte o porție când gătește. Vlad nu se mai ascunde când are nevoie de ceva pentru școală.

Eu încă mă gândesc: chiar cerusem prea mult de la sora mamei?

Nu banii m-au durut cel mai tare, ci liniștea în care ne-a lăsat să ne descurcăm.