După divorț, fostul soț și mama lui mi-au cerut să renunț la numele lor. Când am refuzat, au amenințat că îmi iau copilul
— Dacă nu renunți la numele nostru, o să cerem să stea copilul la noi, mi-a spus fosta mea soacră, cu palma întinsă peste cererea pe care o adusese gata scrisă.
În spatele meu, Andrei scăpase lingurița în castron. Avea șapte ani și încă mai credea că adulții spun lucruri urâte numai când sunt obosiți.
— Bunico, dar mama cum o să se mai cheme?
Viorica nici nu s-a uitat la el.
— Cum o chema înainte să intre în familia noastră.
Divorțul fusese pronunțat de trei săptămâni, dar hotărârea nu era definitivă. Instanța îmi permisese să păstrez numele Popescu și stabilise locuința băiatului la mine, cu autoritate părintească exercitată împreună. Radu avea un program de legături personale.
El spusese în sala de judecată că nu era de acord cu numele. Eu cerusem să-l păstrez și explicasem de ce. Eram Suzana Popescu de doisprezece ani, inclusiv în toate actele mele profesionale de asistentă medicală. Mai ales, purtam același nume cu băiatul meu.
Nu voiam înapoi căsnicia. Voiam să nu mai desfac încă o bucată din viața noastră.
— Ia hârtia și pleacă, i-am spus Vioricăi.
Mi-a împins-o sub zaharniță.
— Mai gândește-te. Radu are casă. Tu ai chirie.
După ce a plecat, Andrei m-a întrebat dacă trebuie să-și strângă jucăriile.
Atunci am plâns. Nu cât să mă vadă. Am deschis apa la baie și am stat pe marginea căzii, cu prosopul la gură.
Radu plecase din apartamentul închiriat cu patru luni înainte. Avea pe altcineva. Eu rămăsesem cu ratele frigiderului, întreținerea restantă și un copil care tresărea când auzea cheia în ușă.
Părinții lui îl primiseră într-o casă cu etaj, la marginea orașului. Dintr-odată, chiria mea devenise, în ochii lor, dovada că nu eram în stare să cresc un copil.
A doua zi m-a sunat.
— Mama zice că faci asta ca să ne provoci.
— Nu mă mai lua cu ce zice mama ta. Tu ce vrei?
A tăcut puțin.
— Să nu mai porți numele meu.
— E și numele meu, Radu. L-am purtat jumătate din viața de adult.
— Atunci ne vedem iar la tribunal.
Apelul a venit la începutul lui noiembrie. Contesta păstrarea numelui și cerea ca locuința lui Andrei să fie stabilită la el. În motivare scria că programul meu în ture și „instabilitatea locativă” afectau copilul.
Am citit de trei ori. În ture lucrasem și când eram căsătoriți. Atunci salariul meu nu deranja pe nimeni.
Avocata, doamna Dobre, m-a lăsat să termin de plâns înainte să vorbească.
— Sunt chestiuni diferite. Nu vă poate lua copilul pentru că refuzați să renunțați la nume. Dar trebuie să răspundem serios la tot ce susține.
Am împrumutat bani de la sora mea, Ioana. Mi-a pus plicul în geantă, între mănuși și bonurile de cumpărături.
— Mi-i dai când poți. Și nu mai număra banii în fața copilului.
Nu-mi dădusem seama că făceam asta.
Au urmat adeverințe, contractul de închiriere, programul de lucru și vizita pentru ancheta psihosocială. Am arătat camera lui Andrei, biroul cumpărat la mâna a doua, frigiderul cu orarul lipit pe ușă.
Într-o duminică, băiatul s-a întors de la tatăl lui neobișnuit de tăcut.
— Bunica spune că dacă te-ai chema iar ca bunicul, n-ați mai merge la judecată.
I-am desfăcut fularul încet.
— Nu e treaba ta să oprești cearta asta.
— Dar pot să-i spun eu că vreau cu tine?
M-am așezat lângă el pe covor.
— Nu trebuie să alegi între noi. Poți să-l iubești pe tata și să locuiești aici.
În instanță, Radu a spus că se gândea doar la binele băiatului. Eu aveam în geantă mesajul în care îmi scrisese: „Schimbă numele și nu mai cer nimic.” Avocata îl depusese deja.
Când am fost întrebată de ce insist, mi s-a uscat gura.
— Nu insist împotriva lui. Încerc să păstrez ceva stabil pentru copil și pentru mine.
Apelul lui a fost respins. Am păstrat numele, iar locuința lui Andrei a rămas la mine.
Viorica m-a privit pe hol, apoi s-a întors spre fiul ei. Pentru prima dată, n-am mai încercat să ghicesc ce spuneau despre mine.
Acasă, Andrei făcea teme.
— Mai trebuie să ne mutăm?
— Nu, puiule.
A dat din cap și mi-a cerut ascuțitoarea.
Pentru el, liniștea a încăput în răspunsul acela scurt. Eu încă mă întreb de ce a trebuit să mă lupt atât ca să-l pot rosti.