Soacra mea îmi spunea mereu că fără ea n-aș avea nimic. În ziua în care i-am cerut cheia casei, soțul meu a tăcut
— Dă-mi cheia înapoi, am spus, cu mâna întinsă peste masa din bucătărie.
Soacră-mea a rămas cu lingurița în aer. Andrei se uita în farfurie, iar din camera alăturată se auzea desenul animat al Marei.
— Poftim? După tot ce-am făcut pentru voi?
Îmi tremurau genunchii. Am apăsat călcâiele în gresie, să nu se vadă.
— Cheia, mamă Viorica. De acum înainte, vii când stabilim împreună.
Cu șase ani înainte, aș fi făcut orice să mă placă femeia asta.
Când m-am măritat cu Andrei, mama mea era moartă de trei ani. Viorica mă luase de braț la cununie și-mi spusese că de acum am din nou o mamă. Am plâns în toaleta restaurantului, de fericire. Ce să zic, am crezut-o cu tot sufletul.
Ne-a dat douăzeci și cinci de mii de lei pentru avansul unui apartament cu două camere, la marginea Ploieștiului. «Nu-i împrumut, sunteți copiii mei», ne-a spus atunci.
Mai târziu, banii aceia au apărut în fiecare ceartă.
Dacă făceam ciorba prea acră, eram risipitoare. Dacă îmi cumpăram o bluză, uitam cine ne pusese acoperiș deasupra capului. Dacă Andrei spăla vasele, îl transformam în servitor.
Eu lucram la casa unui supermarket. El, într-un service auto. După rată, întreținere și cheltuielile Marei, număram zilele până la salariu.
Viorica o lua pe cea mică de la grădiniță de două ori pe săptămână. Ajutorul ei conta. Tocmai asta mă făcea să înghit.
Avea cheie și intra oricând. Îmi muta oalele, verifica frigiderul, lua rufele de pe uscător și le împăturea din nou.
— Nu te supăra, Lucia, dar pe tine chiar nu te-a învățat nimeni?
Nu ridica vocea. Se uita doar spre fotografia mamei de pe comodă.
Odată am rugat-o să nu mai umble în dulapul nostru. Două zile nu i-a răspuns lui Andrei la telefon. A treia zi, el m-a întrebat de ce trebuia să mă leg tocmai de niște haine.
— Așa e ea. Pune și tu la inimă mai puțin.
Am încercat. Numai că începusem să tresar când auzeam cheia în ușă. Seara refăceam prin minte tot ce greșisem, inclusiv lucruri pentru care înainte nici nu-mi ceream scuze.
Într-o joi, Mara a vărsat lapte pe masă. Am luat prosopul, iar ea și-a ascuns fața între palme.
— Sunt nepricepută ca tine, mami?
Avea cinci ani.
M-am așezat lângă ea și am întrebat-o de unde știe vorba asta.
— A zis buni. Că tu nu te descurci fără ea.
În seara aceea i-am spus lui Andrei că nu mai pot. Nu țipam. Cred că tocmai liniștea mea l-a speriat.
— Ori hotărâm noi cum trăim aici, ori eu nu mai pot locui așa.
— Și cu Mara ce facem când ești de după-amiază?
M-a durut că prima lui grijă fusese programul, nu vorbele copilului.
Am cerut ture fixe pentru o lună. O colegă a acceptat să facem schimb. Andrei a vorbit la service să plece mai devreme marțea. Era complicat, pierdeam niște bani, dar pentru prima dată căutam noi o soluție.
Duminică am invitat-o pe Viorica la masă.
N-am apucat să ajungem la cafea. A gustat din tocăniță și i-a spus Marei:
— Lasă, îți face bunica mâine ceva bun.
Atunci am cerut cheia.
— Te-a întors ea împotriva mea? l-a întrebat pe Andrei.
El a tăcut câteva secunde. Mie mi s-au părut îngrozitor de lungi.
— Nu, mamă. Și trebuia să vorbesc eu mai demult.
Viorica și-a strâns buzele.
— Dar banii mei au fost buni.
— Au fost, am spus. Și îți mulțumim. Dacă vrei să-i înapoiem, stabilim o sumă lunară. Dar nu mai accept să mă jignești, nici în fața Marei, nici când nu sunt aici.
A pus cheia pe masă și a plecat fără să mă privească.
O săptămână n-a sunat. Mi-a fost frică, am avut vinovății, era să cedez de vreo trei ori.
Apoi am primit un mesaj: «Sâmbătă sunteți acasă? Aș veni o oră.»
A venit cu mere și a sunat la ușă. Când Mara a vărsat apă, Viorica a întins mâna după prosop.
— Se întâmplă, a zis.
Nu și-a cerut scuze. Încă mă mai corectează uneori, dar acum mă opresc și îi spun. Iar ea, surprinzător, se oprește și ea.
Încă mă întreb de ce mi-a fost mai frică să-i cer respect decât să-mi petrec viața fără el.