Când fiul meu abia mai putea respira, mama mi-a spus că și-a crescut copiii. Atunci am încetat să-i mai rog să fie bunici
— Mamă, copilul respiră greu. Ioana n-a dormit de două nopți. Vino măcar până ajung eu acasă.
În telefon se auzea televizorul. Mama a oftat, iar eu am rămas cu privirea la monitorul de la serviciu, fără să mai înțeleg cifrele.
— Eu mi-am crescut copiii. Și nu vreau să iau și eu ceva.
— Nu-ți cer să-l crești. Îți cer două ore.
— Cheam-o pe soacră-ta.
Mama Ioanei murise cu trei ani înainte. Știa foarte bine.
Am închis fără să-mi iau rămas-bun. Aveam mâinile reci. Mai târziu m-am tot întrebat dacă spusese din răutate sau pur și simplu uitase. Nu știu care variantă mă durea mai tare.
Cu ai mei nu fusesem niciodată apropiat. La noi în casă se plătea întreținerea la timp, se punea mâncare pe masă și nu se vorbea despre ce simțea fiecare. Dacă luam o notă mare, tata întreba de ce nu luasem zece. Dacă eram supărat, mama zicea să nu mai fac mutre.
Multă vreme am crezut că așa sunt toate familiile.
După nuntă, eu și Ioana ne-am mutat într-un apartament cu două camere în Drumul Taberei. Credit pe treizeci de ani, mobilă cumpărată pe rând, perdele scurtate de noi pe masa din bucătărie. Ai mei locuiau în Rahova. Nu erau departe, dar fiecare vizită trebuia negociată parcă plecau din celălalt capăt al țării.
Când s-a născut Matei, am fost sigur că se schimbă ceva.
Tata l-a ținut în brațe cât să fac o fotografie. Mama a îndreptat pătura și a spus că îl îmbrăcăm prea subțire. După patruzeci de minute au plecat, să nu prindă aglomerație.
Eu am rămas fericit cu poza aceea. O trimiteam tuturor.
Apoi au început scuzele. Era prea cald. Ploua. Aveau programare la medic. Duminica mergeau la biserică. Când le trimiteam filmulețe cu Matei, mama răspundea cu „Să fie sănătos”. Tata nu răspundea deloc.
Ioana nu-i vorbea de rău. Asta, cumva, mă făcea să insist și mai tare.
— Poate nu știu cum să se apropie, îi spuneam.
Ea strângea jucăriile și dădea din cap.
— Poate. Dar tu de câte ori trebuie să le arăți drumul?
Bronșiolita a venit când Matei avea unsprezece luni. Îl văzuse medicul, aveam indicații clare, dar în dimineața aceea începuse să respire mai greu. Ioana m-a sunat plângând. Nu mai plânsese așa nici când născuse.
Eram în perioada de probă la noul serviciu. Rata tocmai crescuse, iar în cont mai aveam bani de cumpărături și facturi. De asta o sunasem pe mama, înainte să apuc să gândesc limpede.
După refuzul ei, m-am dus la șef și i-am spus că plec. Nu i-am cerut voie. Mi-am lăsat geaca pe scaun și m-am întors după ea din ușă, atât eram de zăpăcit.
Am mers cu Matei la urgențe. A rămas internat cu Ioana două nopți. Eu umblam între spital, casă și serviciu, cu încărcătorul telefonului în buzunar și aceeași cămașă pe mine.
Ai mei n-au sunat.
Când ne-am întors acasă, mama mi-a trimis un mesaj: „Să nu uiți că duminică e ziua lui taică-tu”.
M-am dus sâmbătă la ei. Fără copil, fără tort.
Tata citea ziarul la masa din sufragerie. Mama curăța un măr deasupra unei farfurii.
— Nu vă cer bani. Nici să stați zilnic cu el. Vreau să-l cunoașteți. Să știe și el cine sunteți.
— Iar începi? a spus mama.
— A fost în spital.
— Și acum e bine, nu?
Tata a împăturit ziarul doar când am ridicat vocea.
— Nu suntem obligați, a zis. Aveți familia voastră.
M-am uitat la el. Îmi pregătisem atâtea lucruri de spus și nu-mi mai venea niciunul.
— Bine, am răspuns. Avem.
Au trecut patru luni de atunci. Nu le-am blocat numerele. Doar că nu mai sun primul și nu mai trimit fotografii la care să aștept răspuns toată seara.
Mama m-a căutat o singură dată, să mă întrebe de ce m-am supărat „din nimic”. Despre Matei n-a întrebat.
Aseară, Ioana m-a găsit alegând pozele de la aniversarea lui.
— Nu spun să-i alergăm, mi-a zis. Dar dacă într-o zi vin? Pentru el, poate ar trebui să lăsăm ușa deschisă.
N-am răspuns imediat. Într-o fotografie, Matei întindea mâinile spre mine, cu tort pe bărbie.
Nu vreau să-i transmit amărăciunea mea. Dar nici să-l învăț să cerșească loc în viața cuiva.
Oare să las ușa deschisă înseamnă să fiu împăcat sau să stau din nou lângă ea, așteptând?