Când a plecat, am descoperit că își pusese bani deoparte din contul familiei. După șapte ani în care am crescut singură copiii, a venit să-și ceară iertare
— Pentru tine ai avut bani. Pentru ghetele lui Radu n-ai avut?
Am pus extrasul de cont peste farfuria lui Sorin. A împins-o puțin, să nu păteze hârtia cu ciorbă. Gestul acela mărunt mă mai doare și acum. Eu tremuram, iar el avea grijă de o foaie.
Descoperisem transferurile când căutam dovada plății la întreținere. Câte cinci sute, câte opt sute de lei, uneori mai mult. În opt luni, aproape douăzeci și opt de mii de lei ajunseseră din contul nostru comun într-un cont doar al lui.
Eu lucram la contabilitatea unui depozit. El era electrician. În contul acela puneam salariile, plăteam rata apartamentului, facturile, tot. De câteva luni, Sorin spunea că firma îi redusese veniturile.
Renunțasem la dentist. Le spusesem copiilor că nu mergem nicăieri vara aceea.
— Voiam să am și eu o siguranță, a zis.
— Față de cine?
N-a răspuns. Și-a frecat degetul pe marginea mesei.
— Dacă divorțăm, unde mă duc? Din ce trăiesc?
Din camera lor se auzea cum Ana îl certa pe Radu că-i luase cariocile. Aveau nouă și șase ani. Eu nu știam că urma să divorțăm. El își strânsese deja bani pentru asta.
A plecat trei zile mai târziu, cu două genți și bormașina. Maică-sa m-a sunat în aceeași seară.
— Nu pleacă bărbatul de bine, Livia. Gândește-te și tu unde ai greșit.
Am închis fără să răspund. Radu stătea lângă mine cu un iaurt și a întrebat dacă tata mai vine duminică.
A venit de două ori. Apoi au început scuzele.
La divorț s-a stabilit pensia de întreținere pentru copii. Prima lună a plătit. A doua, jumătate. După aceea primeam mesaje: „N-am acum”, „Mă descurc și-ți trimit”, „Tu ai apartamentul”.
Apartamentul avea rată. Copiii aveau nevoie de mâncare în fiecare zi, nu când se descurca el.
Am depus cererea la executorul judecătoresc cu actele într-o mapă albastră. Țin minte că doamna de la birou mi-a cerut o copie și am izbucnit în plâns. Nu din cauza copiei. Eram după o noapte în care calculasem dacă ajung banii și pentru gaz, și pentru antibioticul Anei.
Sorin și-a schimbat locul de muncă. O vreme n-a mai avut venituri declarate. Pe hârtie, n-avea din ce plăti. Într-o fotografie trimisă din greșeală de o rudă, avea însă bani de grătar și de o pensiune la munte.
Am făcut și plângere pentru neplata pensiei. Mi-a telefonat furios:
— Chiar vrei să-mi distrugi viața?
M-am uitat la rufele întinse deasupra căzii.
— Vreau să contribui la viața copiilor tăi.
Am recuperat sume din când în când, prin popriri. Niciodată cât să nu-mi mai fie frică.
Seara țineam contabilitatea pentru două magazine mici. Sâmbăta făceam inventare. Mama venea cu o oală de supă și rămânea cu cei mici. Nu ne-a fost foame, dar au fost luni în care am mâncat eu ce rămânea, să fiu sigură că ajunge.
Ana a renunțat singură la dansuri.
— Nu-mi mai place, mi-a spus.
Am găsit-o într-o seară repetând în șosete, în fața geamului. N-am intrat. Mi-a fost rușine că trebuia să mă protejeze ea pe mine.
Au trecut șapte ani. Am schimbat serviciul, am primit un salariu mai bun și am terminat rata. Ana face pregătire pentru facultate. Radu merge la meditații la matematică și la fotbal. Avem un fond de urgență. Mic, dar al nostru.
Sorin a apărut într-o joi, cu un tort și două pungi de cadouri.
Îmbătrânise. Mi-a venit, pentru o clipă, să-l întreb dacă mâncase. M-am supărat pe mine pentru reflexul acela.
— Știu că am greșit, Livia. Vreau să repar. Să fim iar o familie.
Ana a ieșit pe hol.
— În ce clasă sunt?
El a deschis gura, apoi s-a uitat spre mine.
— Vezi? a spus ea încet.
Radu n-a ieșit din cameră.
L-am lăsat pe Sorin să vorbească. A spus că fusese laș, că îi era rușine să sune după atâta timp. L-am crezut că îi era rușine. Nu știu încă dacă îi părea rău pentru noi sau pentru singurătatea lui.
Nu l-am primit înapoi. I-am spus că poate începe prin a plăti restanțele și prin a-i întreba pe copii dacă vor să-l vadă. Fără să-i preseze. Fără să dispară dacă răspunsul îl doare.
Poate, într-o zi, o să-l iert. Dar sunt nedreaptă dacă nu vreau să-mi mai pun liniștea în mâinile lui?