Socrii mei veneau în fiecare weekend, iar soțul îmi spunea să tac. Am plecat din propria casă ca să înțeleagă că și eu locuiesc acolo
— Iar dormi? La ora asta eu aveam și ciorba gata, a spus soacră-mea, trăgând perdeaua.
Eram pe canapea, cu Ilinca lipită de mine. Fetița făcuse febră toată noaptea. Pe telefon era 8:17. Sâmbătă. Din hol se auzea socrul meu desfăcând o sacoșă, iar Radu își turna cafea de parcă oamenii aceia nu tocmai intraseră cu cheia peste somnul nostru.
— N-am dormit aproape deloc, am spus.
— Toți am crescut copii, Anca.
M-am uitat la soțul meu. A ridicat din umeri.
— Hai, nu începe. Mama doar zice.
Numai că mama lui „doar zicea” de aproape patru ani.
Că pun prea puțină sare. Că Ilinca e prea slabă. Că dau banii pe prostii când cumpăr detergent mai scump pentru pielea ei. Că Radu pare obosit fiindcă nu-i gătesc destul.
Lucram opt ore la contabilitatea unui depozit. Uneori nouă. Luam copilul de la grădiniță, cumpăram pâine, puneam mașina la spălat. Radu făcea instalații electrice și venea târziu. Înțelegeam că era obosit. Nu înțelegeam de ce oboseala lui era o problemă de familie, iar a mea, un moft.
Socrii ne ajutaseră cu douăzeci de mii de lei la avansul apartamentului. Cheia le-o dădusem când plecaserăm trei zile la mare, să ude florile. Nu o mai cerusem înapoi.
La început veneau duminica. Apoi sâmbăta și duminica. Uneori sunau din fața blocului. Alteori auzeam direct cheia.
Eu schimbam cearșafurile, făceam cumpărături în plus, pregăteam masa. Ei plecau seara, iar eu strângeam cănile și mă uitam la rufele rămase neîntinse.
În dimineața aceea, soacra mea a ridicat capacul oalei de pe aragaz.
— Nici măcar o supă pentru copilul bolnav?
Era oala în care fiersesem apa pentru comprese. Nu știu de ce tocmai asta m-a rupt.
— Radu, spune ceva.
El a lăsat cana jos, iritat.
— Ce vrei să spun? Au venit să ne ajute. Tu mereu găsești ceva.
Ilinca s-a mișcat în brațele mele. Avea părul ud la ceafă. Am dus-o în dormitor, am așezat-o în pat și am scos geanta de voiaj.
Radu a venit după mine.
— Acum faci teatru?
— Mă duc la ai mei câteva zile. Cu Ilinca.
— Pentru o vorbă?
— Nu mai pot să-ți explic aceeași durere până găsesc niște cuvinte care să te deranjeze și pe tine.
Mi-au tremurat mâinile când am împăturit pijamaua copilului. Am uitat încărcătorul. În schimb, am luat trei perechi de șosete desperecheate. Atât de limpede gândeam.
Mama nu m-a întrebat ce făcusem să-l supăr. A pus cearșaf curat în camera mea veche și mi-a spus:
— Culcă-te. Stau eu cu fata.
Am plâns în pernă, în liniște. Mi-era și rușine, ce să zic. Aveam treizeci și patru de ani și venisem acasă cu sacoșa de medicamente după mine.
Primele mesaje ale lui Radu au fost despre exagerările mele. Apoi despre ce să le spună părinților. Abia luni m-a întrebat dacă sunt bine.
Nu i-am răspuns imediat.
A venit miercuri. Tata i-a deschis, dar ne-a lăsat singuri în bucătărie.
— Mama spune că n-o mai vrei în casa noastră.
— Vreau să pot dormi în casa noastră. E altceva.
A frecat cu degetul o pată de pe mușama.
— Ne-au ajutat cu banii.
— Știu. Stabilim cum îi dăm înapoi, dacă asta înseamnă ajutorul. Dar eu nu mai pot trăi așa.
Atunci i-am spus concret: vizite stabilite împreună, fără cheia lor, fără observații despre cum îmi cresc copilul. Iar când apare o problemă, să vorbească el cu părinții lui, nu să mă lase singură în mijloc.
M-am întors după douăsprezece zile. Nu pentru că mi-a promis că se schimbă, ci după ce le-a cerut cheia înapoi. Am hotărât și să mergem la consiliere.
Prima încercare a venit repede.
Sâmbătă, soacra mea a sunat de jos. Avea sarmale și voia să urce. Noi tocmai o îmbrăcam pe Ilinca pentru parc.
Radu s-a uitat la mine, apoi a răspuns:
— Mamă, azi avem program. Ne vedem mâine, cum am stabilit.
S-a supărat. El n-a cedat. Nici n-a dat vina pe mine.
Încă ne certăm uneori. Dar acum bat și ei la ușă și așteaptă să le deschidem.
Mă mai întreb dacă trebuia să plec mai devreme. Oare câte femei ajung să-și facă bagajul doar ca să fie, în sfârșit, auzite?