Soacra mea a schimbat yala apartamentului nostru cât eram la serviciu. În seara aceea, i-am spus soțului meu că nu mai pot trăi după regulile mamei lui
— Nu mai forța cheia, că am schimbat yala! s-a auzit vocea soacrei mele din apartament.
Am rămas pe palier, cu o sacoșă ruptă într-o mână și cheia în cealaltă. O portocală se rostogolise lângă preșul vecinei. Era trecut de șapte, veneam după zece ore de muncă și femeia dinăuntru tocmai hotărâse că nu mai puteam intra în casa mea.
— Deschideți, vă rog.
Doina a tras zăvorul și s-a uitat întâi la cumpărături.
— Iar ai luat prostii? Am făcut eu ciorbă.
— Unde e cheia nouă?
— La mine. Lui Radu i-o dau când vine. Tu oricum o pierzi prin genți.
N-am pierdut nicio cheie. Niciodată.
Apartamentul era cumpărat de mine și de Radu, cu credit pe treizeci de ani. Soacra mea ne ajutase cu cincisprezece mii de lei pentru avans. Spusese atunci, în fața părinților mei, că sunt un dar.
După nuntă, darul acela începuse să aibă dobândă.
La început venea duminica, cu sarmale. Apoi marțea, să ne spele perdelele. După câteva luni intra fără să sune, folosind cheia lăsată pentru urgențe.
Îmi muta hainele, verifica bonurile și îi spunea lui Radu că îl țin nemâncat. Odată a intrat în dormitor când dormeam amândoi, într-o sâmbătă dimineață. Eu am tras cearșaful până la gât. Ea a deschis geamul.
— Miroase a închis aici.
Radu mi-a zis după aceea să n-o iau personal.
Asta îmi spunea mereu.
Când găsise testul de sarcină negativ în coșul din baie și mă întrebase dacă „am vreo problemă”, tot eu trebuia să înțeleg. Când îi spusese lui Radu că o femeie gospodină nu comandă mâncare, deși eu lucrasem până la nouă, tot eu eram prea sensibilă.
Încet, începusem să tresar la zgomotul cheii în ușă.
În seara cu yala, Radu a venit după douăzeci de minute. Eu stăteam încă în hol, cu geaca pe mine. Doina punea ciorbă în farfurii.
— Mama, de ce ai schimbat încuietoarea?
— Se bloca. V-am rezolvat o problemă.
— Și de ce nu-mi dați o cheie? am întrebat.
A lăsat polonicul jos.
— În casa asta am băgat și eu bani. Cred că merit puțin respect.
Radu și-a frecat fruntea.
— Hai să mâncăm și vorbim după.
Atunci am început să-mi scot pantofii. Nu ca să rămân. Ca să-mi pun ghetele, fiindcă afară ploua.
— Eu mă duc la sora mea.
— Pentru o yală? a întrebat el.
M-am uitat la el și mi-au dat lacrimile, de ciudă mai mult.
— Nu, Radu. Pentru că mama ta hotărăște dacă eu pot intra aici, iar tu mă inviți la ciorbă.
Doina a izbucnit în plâns. A spus că i-am întors băiatul împotriva ei, că rămăsese văduvă și că nimeni nu se mai gândește la sufletul ei.
Mi-era milă de ea. Asta era partea cea mai grea. Știam cât muncise și cât de singură era. Dar eu nu mai dormeam bine de luni întregi.
Am plecat.
Radu m-a sunat la unsprezece. Nu i-am răspuns. A doua zi ne-am întâlnit pe o bancă, lângă blocul surorii mele.
— I-am cerut cheia, mi-a spus.
— Și?
— A zis că, dacă i-o iau, să uit că am mamă.
Avea ochii roșii. Pentru prima dată nu mi-a cerut să cedez.
— Nu-ți cer să n-o mai iubești, i-am spus. Dar eu nu mai pot fi prețul liniștii voastre.
Am stabilit împreună limitele. Fără cheie la ea. Fără vizite neanunțate. Fără discuții despre analizele mele, banii noștri ori ce aveam în frigider. Dacă începeau jignirile, vizita se termina.
Am calculat și cum să-i dăm banii înapoi, în rate. Ne-a durut. Am renunțat la concediu și am amânat schimbarea mașinii.
Când i-am spus, Doina s-a uitat numai la Radu.
— Alegi femeia asta în locul meu?
El își strângea mâinile sub masă.
— Aleg să-mi țin căsnicia. Nu te dau afară din viața mea, mamă. Dar cheia nu ți-o dau.
N-a fost gata totul atunci. Au urmat telefoane închise, rude care ne certau și duminici cu nod în gât. Am început și câteva ședințe de consiliere, plătite cu greu.
Acum Doina sună înainte să vină. Uneori încă oftează când îi spunem că nu putem.
Eu încă tresar câteodată la ușă. Dar Radu nu-mi mai spune că exagerez.
Mă întreb de ce a trebuit să ajung cu bagajul făcut ca să fiu auzită. Oare câte căsnicii se răcesc așa, în timp ce unul dintre soți tot spune «lasă, că e mama»?