După nouă ani în casa soacrei, i-am cerut soțului să aleagă liniștea copiilor noștri. El mi-a spus că mama lui n-ar suporta să plecăm
— Nu mai plânge, că ești exact ca maică-ta. Din orice faci teatru!
Soacra mea stătea în ușa bucătăriei, iar Matei, băiatul meu de șapte ani, aduna cu mâinile goale cioburile unei căni. Avea degetul tăiat. Radu privea televizorul din sufragerie.
— Ridică-te, puiule, am spus și m-am așezat lângă el.
— Iartă-mă, mami. Știu că eu stric tot.
Asta spusese. Nu că scăpase cana. Că el strica tot.
I-am înfășurat degetul într-un prosop și m-am uitat spre soțul meu.
— Ai auzit?
— Am auzit. Nu mai amplifica și tu. Mama e obosită.
În seara aceea am înțeles că nu mai puteam aștepta să-i treacă vreunuia dintre ei.
Locuiam în casa Vioricăi de nouă ani. Venisem după nuntă, cu două genți și promisiunea lui Radu că stăm numai până strângem avansul pentru un apartament. Apoi s-a născut Matei, apoi Ana. Au venit ratele la mașină, reparația acoperișului, lunile în care el primea salariul cu întârziere.
Avansul nostru ajunsese în termopanele casei ei.
Eu lucram la o patiserie, de la șase dimineața. Când mă întorceam, găseam mereu ceva greșit: supa era prea sărată, rufele miroseau a umezeală, copiii erau prea gălăgioși.
— Pe vremea mea, femeile puteau mai mult, spunea Viorica, fără să ridice ochii din farfurie.
La început îi răspundeam. După aceea am început să tac, fiindcă orice discuție se termina cu Radu întrebându-mă de ce nu pot lăsa și eu de la mine.
Când veneau musafiri, soacra mea mă lăuda că sunt harnică. După ce plecau, verifica dacă pusesem la loc paharele bune.
Și avea și zile bune. Îmi lăsa câte o farfurie cu mâncare când întârziam. Le cumpăra copiilor fructe. De asta mă și îndoiam de mine. Poate eram eu prea sensibilă. Poate chiar nu știam să trăiesc cu alți oameni.
Doar că Ana, la patru ani, începuse să mă întrebe înainte să râdă mai tare:
— O supărăm pe bunica?
În noaptea cu cana spartă, după ce au adormit copiii, am pus pe masă un anunț de închiriere. Două camere, la marginea orașului, aproape de autobuz.
— Am vorbit cu proprietara. Putem vedea apartamentul sâmbătă.
Radu nici nu s-a așezat.
— Cu ce bani?
— Cu salariile noastre. Renunțăm la mașină, dacă trebuie. Dar plecăm.
— Mama nu se descurcă singură.
— Merge singură la piață, la medic, își plătește facturile. O putem ajuta și fără să locuim aici.
A frecat o pată de pe masă cu degetul.
— N-ar suporta. Ar zice lumea că am lăsat-o.
— Și noi? Noi cât trebuie să suportăm?
Atunci a ridicat privirea, iritat, de parcă îl trezisem din somn.
— Ce vrei, Ioana? Să aleg între tine și mama?
Mi-au tremurat genunchii. Îmi repetasem vorbele la serviciu, în timp ce puneam covrigi în pungi, dar acolo nu mai ieșeau la fel de ușor.
— Vreau să locuim separat. Dacă nu vii, plec eu cu copiii.
— Eu nu-mi părăsesc mama. Tu faci cum crezi.
A doua zi am cerut un avans la patiserie. Sora mea, Oana, mi-a împrumutat banii de garanție. Am găsit o garsonieră, nu apartamentul din anunț. Avea caloriferul ruginit și o canapea care scârțâia, dar proprietara accepta să plătesc garanția în două tranșe.
Când am început să împachetez, Viorica s-a sprijinit de tocul ușii.
— O să te întorci. Să crești doi copii nu-i ca la televizor.
Radu a rămas lângă ea. Mi-a dus totuși geamantanul până la poartă.
— Nu trebuia să ajungem aici, a spus.
Am așteptat o clipă. Să spună că vine. Că vorbim. Orice.
Mi-a întins mânerul geamantanului.
Primele luni au fost grele rău. Calculam pâinea, transportul, medicamentele. Oana lua copiii dimineața, înainte să plec la muncă. Radu îi vedea duminica și îmi trimitea bani după ce îi aminteam. Am depus cererea de divorț.
Într-o seară, Ana a vărsat ceai pe pătură. A încremenit, cu gura întredeschisă.
— Aducem un prosop, i-am spus.
Matei s-a dus să-l ia. Când s-a întors, m-a întrebat:
— Aici nu ne ceartă nimeni pentru accidente?
Am dat din cap și abia după ce s-au culcat am plâns.
Încă mă întreb de ce am avut nevoie să-i aud pe ei ca să cred că ne era rău. Oare câți părinți tac, convinși că le fac copiilor un bine?