Pentru vecina noastră avea mereu timp și bani. Pentru mine și copil, doar oboseală. Într-o seară, am pus facturile pe masă
— Pentru caloriferul ei ai avut o mie opt sute de lei. Pentru ghetele fiului tău mi-ai spus să mai aștept salariul.
Am pus extrasul de cont lângă farfuria lui. Ciorba încă aburea. Radu a lăsat lingura jos, iar din camera copilului se auzea televizorul, prea tare pentru liniștea care se lăsase între noi.
— Nu începe, Ioana. A fost o urgență.
— Și la noi ce trebuie să se întâmple ca să fie urgență?
Aveam două luni restante la întreținere. Matei mergea la școală cu talpa desprinsă, lipită de mine într-o duminică. Eu amânasem dentistul până ajunsesem să mestec numai pe partea stângă.
Dar vecina noastră, Alina, avea calorifer nou.
În ultimele luni, Radu devenise omul pe care îl găsea toată scara când avea nevoie. Schimba prize, căra mobilă, mergea după cumpărături. Mai ales pentru Alina, divorțată de curând, mutată la etajul trei cu fetița ei.
Nu mă deranja că ajuta. Mă deranja că pentru noi nu mai rămânea nimic.
Când Matei îl rugase să vină la meciul școlii, spusese că era rupt de oboseală. În aceeași după-amiază, îl văzusem prin geam urcând cu două pungi și râzând cu Alina.
Eu lucram la recepția unei clinici. El era șef de echipă într-un depozit de materiale. Nu trăiam rău pe hârtie. În casă, însă, fiecare sută de lei avea deja o destinație.
— Ai ceva cu ea? am întrebat.
Radu și-a frecat fruntea.
— Nu.
— Uită-te la mine când îmi spui.
S-a uitat. Era furios, dar mai ales părea prins.
— Nu te-am înșelat.
— Atunci de ce mă simt de parcă trăiești cu noi doar când trebuie să dormi?
Matei a apărut în ușă, în pijamaua rămasă scurtă la mâneci.
— Vă certați din cauza mea?
Mi s-a strâns stomacul. Radu s-a ridicat spre el, dar copilul venise deja lângă mine.
— Nu, puiule. Nu din cauza ta.
L-am dus în cameră și am stat până a adormit. Când m-am întors, ciorba era rece. Radu ținea telefonul în mână.
— Dacă îi scrii acum, să nu te mai întorci în bucătărie, i-am spus.
L-a pus pe masă.
A doua zi, Alina m-a oprit la cutiile poștale.
— Ioana, îi dau banii vineri. N-am știut că…
— Că nu ni-i permitem?
S-a înroșit. Mi-a spus că Radu se oferise singur să plătească instalatorul. Îi zisese că stăm bine, că nu avem nicio grijă.
M-am dus la serviciu cu o rușine care nici măcar nu era a mea.
Seara i-am cerut să deschidem împreună conturile. Nu mai voiam explicații pe bucăți. Am găsit și cumpărături pe cardul de credit: scule, combustibil, lucruri mici adunate în sume pe care nu le aveam.
— Ce se întâmplă cu tine?
Pentru prima dată, n-a ridicat vocea.
— La muncă mă calcă toți în picioare. Acasă intru și aud de facturi, teme, ce s-a stricat. Știu, trebuie rezolvate. Dar eu… parcă nu mai sunt bun decât să aduc bani.
Am început să plâng de nervi.
— Și eu ce sunt, Radu? Crezi că visam să-ți vorbesc seara despre apometre?
A tras un scaun și s-a așezat.
— La ea repar ceva și îmi spune mulțumesc. Mă simt folositor. Am patruzeci și patru de ani și sunt obosit tot timpul. M-am speriat că asta o să fie toată viața mea.
Mi-am șters nasul cu un șervețel.
— Și pe mine m-ai lăsat singură în ea.
A tăcut mult. Apoi a dat din cap.
— Da.
Nu l-am iertat atunci. Nici dimineața următoare, când a dus gunoiul și a făcut sandvișurile. Mă enerva chiar și grija lui bruscă. Uite că putea.
Dar am acceptat să încercăm, cu lucruri clare, nu cu promisiuni spuse la supărare.
Am făcut bugetul împreună. Când Alina a înapoiat banii, am achitat întreținerea și am cumpărat ghetele. Radu a preluat cumpărăturile și discuțiile cu învățătoarea. Am hotărât să nu mai împrumutăm bani fără să vorbim amândoi.
Am găsit și un psiholog. La prima ședință, Radu a spus că trece printr-o criză. Eu am spus că și eu, doar că n-am avut timp s-o numesc.
Au trecut patru luni. Încă ne certăm. Uneori îl surprind căutând o treabă în afara casei exact când avem ceva greu de discutat. Acum, însă, se oprește și rămâne.
Încă îl iubesc, dar nu mai vreau să fiu singura care ține socoteala vieții noastre. Cât timp îi dai unui om să se schimbe, fără să te pierzi pe tine așteptând?