Mi-am găsit soțul în brațele celei mai bune prietene. După divorț, cel mai greu a fost să învăț că nu eu trebuia să mă rușinez
— Nu țipa, o trezești pe Mara, mi-a spus Andrei, în timp ce Ioana își trăgea bluza peste umăr.
Am rămas în ușa bucătăriei, cu punga de la farmacie în mână. Siropul pentru febră lovise tocul ușii. În sufragerie, fetița noastră dormea sub pătura cu iepurași. Iar soțul meu îmi cerea mie să fac liniște.
— De cât timp?
Ioana s-a uitat la el. Gestul acela mic, așteptarea unui răspuns comun, m-a făcut să las punga pe jos.
— Elena, nu e cum pare.
— Atunci spune-mi tu cum e.
Nu mi-a răspuns.
Plecasem de la serviciu mai devreme fiindcă mama nu mai putea sta cu Mara. Andrei îmi scrisese că ajunge el acasă. Ioana spusese că trece să lase niște supă. Mă gândisem, în autobuz, cât noroc am cu ei.
Fuseserăm prietene din liceu. Ea îmi ținuse voalul la nuntă și stătuse cu mine pe holul maternității. Cu două săptămâni înainte, îi povestisem plângând că Andrei nu mă mai atinge.
— Poate îl sufoci cu grijile, îmi spusese atunci.
În bucătăria mea, și-a strâns geanta la piept.
— Nu ne-am propus să se întâmple.
Am deschis ușa de la intrare.
— Ieși.
A încercat să mă atingă. M-am ferit atât de repede, încât m-am lovit cu cotul de cuier.
— Amândoi.
Andrei a rămas. A zis că era și casa lui. Ioana a plecat pe scări, fără să aștepte liftul.
În noaptea aceea am dormit lângă Mara. De fapt, am stat cu ochii deschiși până dimineață. Când mi-a pus palma fierbinte pe obraz, am început să plâng fără zgomot.
Relația lor dura de șapte luni. Am aflat pe bucăți, în următoarele zile. Delegația la Brașov. Sâmbăta în care eu fusesem cu fata la ai mei. Serile când Ioana mă întreba dacă Andrei ajunsese acasă.
El spunea că se simțise neglijat.
— Munceam până la șase, luam copilul, făceam cumpărături. Când voiai să te admir? Când spălam cratița?
— Vezi? Mereu vorbești așa.
Atunci am înțeles că voia să împartă cu mine și vina.
Mama m-a rugat să nu hotărăsc la nervi.
— Un copil are nevoie de tată.
— Are nevoie. Dar trebuie să mă vadă pe mine trăind așa?
N-a mai spus nimic. A doua zi a venit cu două sacoșe de mâncare și mi-a călcat uniformele pentru serviciu.
Lucram la contabilitatea unui depozit. Salariul meu nu acoperea singur rata și toate cheltuielile. Divorțul n-a însemnat o semnătură și gata. Au fost luni de acte, discuții despre programul Marei și certuri pentru lucruri ridicole, inclusiv mașina de spălat.
Am vândut apartamentul, am achitat ce mai datoram băncii și am împărțit restul. Eu am închiriat două camere aproape de școala Marei. În prima seară am mâncat omletă pe o cutie, fiindcă masa nu ajunsese.
— Aici o să stăm mereu? m-a întrebat.
— O vreme. O să facem frumos.
După ce a adormit, am plâns lângă aragaz. Aveam treizeci și opt de ani și simțeam că o luasem înapoi cu douăzeci.
Ioana mi-a trimis un mesaj lung. Scria că îi lipsesc și că nimeni nu înțelege cât suferă și ea. L-am citit de trei ori. Apoi am blocat numărul. N-am simțit ușurare. Doar oboseală.
Câteva luni am refuzat orice invitație. Mergeam la muncă, luam fata, găteam, adormeam cu televizorul pornit. Când Mara pleca la tatăl ei, nu mă ridicam din pat până spre prânz.
Șefa mea, doamna Rodica, m-a chemat într-o zi la ea.
— Ai greșit două facturi. Nu te cert. Dar spune-mi cu ce pot să te ajut.
Atunci am cerut prima dată ajutor.
Am început ședințe la o psiholoagă, mai întâi de două ori pe lună. Am acceptat și cursul de salarizare pe care îl tot amânam. Învățam seara, la masa nouă, după ce Mara își termina temele.
După un an, am primit un post mai bine plătit. Nu mi-a reparat viața, dar am putut plăti chiria fără să verific soldul de trei ori.
Încă mă doare câteodată. Mai ales când am ceva de povestit și, pentru o secundă, îmi vine să o sun pe Ioana.
Dar nu mai confund dorul cu obligația de a ierta. Dacă mi-e dor de cine credeam că sunt ei, înseamnă oare că îi vreau înapoi?