La spital, după accidentul soțului meu, am aflat cine era de fapt „avocata” căreia îi plăteam lunar
— Sunt soția lui. Dumneavoastră cine sunteți?
Femeia de lângă salon și-a retras mâna de pe clanță. Avea rimelul întins și ținea la piept o geacă bărbătească. Geaca pe care i-o cumpărasem lui Radu de ziua lui.
— Eu sunt… avocata. Ioana.
O recunoscusem din fotografia mică de pe telefonul lui. Numai că o avocată nu tremură când aude cuvântul „soție”. Și nu vine la spital încălțată cu papuci de casă.
Cu două ore înainte, un polițist mă sunase de pe telefonul lui Radu. Accident pe centură. Soțul meu era conștient, dar avea nevoie de operație la picior.
Lăsasem oala pe aragaz și îl dusesem pe Matei, băiatul nostru de nouă ani, la vecina de palier.
În taxi mă rugasem întruna. Să trăiască, să-l aduc acasă, să nu rămână copilul fără tată.
Acum mă uitam la papucii acelei femei.
— De unde ați venit?
— Nu cred că e momentul…
— De unde?
Ușa salonului s-a deschis. O asistentă ne-a cerut să vorbim mai încet. Ioana a întrebat dacă putea să-i lase încărcătorul.
— Era la mine când a plecat, a spus ea.
Atât. O propoziție mică. Eu de acolo n-am mai auzit bine nimic.
Radu îmi spusese că pleacă la Ploiești pentru procesul firmei. Lucra ca reprezentant de vânzări și, de opt luni, „avocata Ioana” devenise explicația pentru orice: drumuri sâmbăta, apeluri pe balcon, câte o mie cinci sute de lei dispăruți din cont.
— Dacă pierd procesul, rămân fără serviciu, îmi spunea.
Eu lucram la casieria unui magazin. Pusesem deoparte dentistul meu, renunțasem la ochelari noi și îi cumpărasem lui Matei adidași mai mari, să-i ajungă două sezoane.
Plătisem liniștită minciuna altcuiva.
Când am intrat la el, Radu era palid, cu buzele uscate. Mi-a căutat mâna.
— Elena… ce sperietură ți-am tras.
— Ioana e pe hol.
Degetele lui s-au oprit înainte să le atingă pe ale mele.
— Pot să-ți explic.
— E avocată?
A închis ochii.
— Nu.
M-am așezat pe scaun fiindcă genunchii nu mă mai țineau.
— Banii?
— O ajutam cu chiria. Avea probleme.
M-am uitat la pansamentul de pe fruntea lui. Dimineață îi spusesem că avem o restanță la întreținere.
— Și noi ce aveam, Radu?
N-a răspuns.
N-am țipat. Îmi venea să smulg geanta de pe umăr și s-o arunc în perete, dar am ținut-o strâns în poală.
A recunoscut că relația dura de aproape un an. Nu exista niciun proces. Ioana știa că era însurat; lui îi plăcuse că ea nu-i cerea socoteală pentru fiecare oră.
— Tu erai mereu obosită, a murmurat.
— Eram la muncă. După aia acasă, cu copilul și cu toate celelalte.
A început să plângă.
— Am fost un prost. Nu mă lăsa acum. Gândește-te la Matei.
Atunci m-a durut cel mai tare. Până și iertarea trebuia s-o plătesc eu, din grija pentru copil.
În seara aceea, soacra mea m-a sunat.
— Bărbații mai greșesc, Elena. Important e că s-a întors viu. Nu destrăma familia pentru o rătăcire.
— Un an nu e o rătăcire.
— Și copilul?
Toți mă întrebau de copil, dar nimeni nu mă întreba cum aveam să mă mai culc lângă omul acela.
Nu l-am părăsit pe un pat de spital fără haine sau ajutor. I-am dus pijamale curate, am vorbit cu medicul și am stabilit cu fratele lui cine îl duce la recuperare.
Dar, după externare, Radu s-a dus la mama lui.
În prima noapte singură am verificat de trei ori dacă încuiasem ușa. Apoi am deschis aplicația băncii și am calculat: salariu, rată, întreținere, mâncarea copilului. Nu-mi ieșea.
Mi-a fost frică. Asta nu se vede când spui simplu: „Am ales să plec.”
Am cerut ture suplimentare și am făcut o programare la o avocată. De data asta, una adevărată. Am depus cererea de divorț cu mâna rece pe pix.
Matei m-a întrebat dacă tati nu ne mai iubește.
— Te iubește. Și o să-l vezi. Dar noi doi nu mai putem fi soț și soție.
M-a ținut de mână până a adormit.
Radu încă îmi trimite mesaje: „Pentru băiat, mai încearcă.” Eu îi răspund când întreabă de teme, de serbare sau când vrea să-l ia în parc.
Încă plâng uneori după omul care credeam că era. Dar nu mai verific telefonul nimănui.
Oare un copil învață ce e familia dacă mama lui rămâne cu orice preț? Sau și din felul în care ea își cere dreptul la liniște?