Mi-am făcut bagajul după nouă ani de umilințe, iar soțul meu mi-a spus: „Cere-i iertare mamei și terminăm circul”
— Pune valiza la loc, că ne faci de râs pe scară!
Soacra mea, Doina, stătea în fața ușii cu brațele încrucișate. În spatele ei, Radu își bea cafeaua din cana pe care i-o spălasem cu zece minute înainte.
— Cere-i iertare mamei și terminăm circul, a spus el.
Aveam mâna pe mânerul valizei. Îmi tremura atât de tare, încât fermoarul lovea plasticul într-un ticăit mic, enervant.
— Pentru ce să-mi cer iertare?
Radu a oftat. Același oftat cu care îmi răspundea de nouă ani când îl rugam să mă asculte.
În dimineața aceea arsesem două felii de pâine. Atât. Venisem târziu de la magazinul unde lucram, dormisem patru ore și uitasem prăjitorul pornit.
Doina ridicase feliile între două degete.
— Nici un mic dejun nu ești în stare să faci. Bine că n-aveți copii. Pe ăia cum i-ai crește?
Nu țipasem. Nu spărsesem nimic. Mă dusesem în dormitor și scosesem valiza de sub pat.
Ne mutaserăm la ea după nuntă, „doar până strângem de avans”. Eu câștigam puțin, Radu avea o rată pentru mașină, iar chiriile ni se păreau bani aruncați. După primul an, renovaserăm baia. După al treilea, schimbaserăm centrala. Economiile noastre intrau mereu în casa ei.
Când întrebam de apartamentul nostru, Radu spunea:
— Ce-ți lipsește aici?
Nu știam să-i răspund fără să plâng.
Doina îmi verifica sacoșele, îmi muta hainele și mă întreba de ce cumpărasem iaurt scump când exista unul mai ieftin. Dacă tăceam, eram obraznică. Dacă răspundeam, eram certăreață.
La mesele de duminică, în fața rudelor, povestea că fiul ei „putea să aleagă mai bine”. Radu zâmbea în farfurie.
Seara îl întrebam de ce nu spusese nimic.
— Știi cum e mama. Nu mai pune totul la suflet.
Ajunsesem să verific de trei ori dacă închisesem frigiderul. La serviciu greșeam restul. În autobuz, când mă apropiam de casă, mi se strângea stomacul și mi se udau palmele.
Într-o joi am stat douăzeci de minute pe banca din fața blocului, deși ploua. Nu voiam să urc. Mi-era rușine să-i spun cuiva de ce.
În dimineața cu valiza, Doina nu se dădea din ușă.
— După câte am făcut pentru tine, pleci ca o nerecunoscătoare?
— Vreau să ies, am spus.
Radu a pus cana jos.
— Dacă treci pragul, să nu te aștepți să vin după tine.
Aș fi vrut să spun că nu-mi pasă. Îmi păsa îngrozitor. Încă așteptam să se ridice, să mă ia de mână, să spună măcar: „Hai să vorbim în altă parte.”
Nu s-a ridicat.
Doina s-a ferit abia când am scos telefonul să-l sun pe tata.
Pe drum spre ai mei am plâns cu fruntea lipită de geamul autobuzului. Aveam treizeci și șase de ani, două sacoșe și senzația că stricasem tot ce construisem.
Mama m-a întrebat întâi:
— Nu puteați să vă înțelegeți cumva?
M-am așezat pe scaunul din bucătărie și n-am mai putut vorbi. Tata mi-a luat valiza din mână.
— Las-o să respire, Mario. Discutăm după.
Mi-au pus cearșafuri curate în camera în care dormisem înainte de nuntă. În prima noapte m-am trezit speriată fiindcă lăsasem o cană în chiuvetă.
Telefonul nu se mai oprea. Doina îmi scria că Radu slăbise din cauza mea. O mătușă mă îndemna să nu arunc o căsnicie „pentru niște vorbe”. Radu îmi trimitea poze cu lucrurile rămase acolo și mă întreba când îmi trece supărarea.
Într-o seară aproape m-am întors. Îmi era dor de el, na, chiar îmi era. De felul în care fusese la început și de viața pe care tot sperasem s-o avem.
Mama m-a găsit încălțată, pe marginea patului.
— Dacă vrei, te duc eu, a spus. Dar să mergi fiindcă vrei să trăiești acolo, nu fiindcă te simți vinovată.
Am rămas.
Cu ajutorul lor am plătit primele ședințe la psiholog. La început vorbeam despre Doina, apoi am început să vorbesc și despre mine. Despre cât îmi era de greu să refuz ceva fără să dau zece explicații.
Nu mi-am revenit repede. Au urmat divorțul, discuțiile despre bani, o garsonieră închiriată și seri în care liniștea mă apăsa.
Dar într-o dimineață am ars iar pâinea. Am aruncat feliile, am deschis geamul și mi-am făcut altele. Atât.
Încă mă întreb de ce mi-a fost mai teamă să-i dezamăgesc pe ei decât să mă pierd pe mine. Voi când ați înțeles că a pleca nu înseamnă neapărat că ați renunțat prea ușor?