Soacra mea a făcut o petrecere în apartamentul nostru fără să ne întrebe. Atunci, soțul meu i-a cerut înapoi cheia
— Nu începe acum, Ana. Am musafiri, mi-a șoptit soacra mea, împingându-mă ușor spre holul propriului meu apartament.
În sufragerie, șase oameni mâncau din farfuriile noastre. Pe masă era o sticlă de vin, iar din boxa lui Radu răsuna muzică populară. Eu aveam încă sacoșa de cumpărături în mână și o durere cumplită de cap.
— Dar eu n-am invitat pe nimeni.
— E ziua mea. Unde voiai să le primesc? În garsoniera aia?
Mi-am văzut bluza bună pe spătarul unui scaun. Cineva o luase din dormitor ca să stea mai comod.
Atunci am pus sacoșa jos. Un iaurt s-a rostogolit până lângă pantofii ei.
Cheia i-o dăduserăm cu doi ani înainte, când ni se spărsese o țeavă și aveam nevoie de cineva să deschidă instalatorului. Radu îi spusese:
— S-o ții pentru urgențe, mamă.
Numai că urgențele deveniseră ciorba pusă în frigider, perdelele schimbate și rufele mele mutate dintr-un sertar în altul.
La început am tăcut. Ne ajutase cu cincisprezece mii de lei la avansul apartamentului. Nu era puțin. Noi plăteam rata, întreținerea și încă un credit pentru mobilă. Știam cât strânsese pentru banii aceia.
Dar ajutorul începuse să semene cu o datorie fără scadență.
O găseam dimineața în bucătărie, înainte să mă îmbrac. Într-o sâmbătă intrase în dormitor să ia aspiratorul, în timp ce noi dormeam.
— Sunt eu, nu vă speriați!
Mă speriam de fiecare dată.
Îi cerusem să sune înainte. Zâmbise de parcă auzise un moft.
— La băiatul meu trebuie să-mi fac programare?
Radu îmi spunea seara, încet, ca și cum pereții ne-ar fi pârât:
— Așa e ea. Nu vine cu răutate.
— Dar eu tot nu mă simt acasă.
Mă lua în brațe. A doua zi nu se schimba nimic.
În săptămâna petrecerii lucrasem peste program la contabilitate. O colegă plecase, salariul rămăsese același, iar eu adormeam cu calcule în cap. Îi spusesem lui Radu că vineri vreau doar liniște și cartofi copți.
El încă era la serviciu când am ajuns și am găsit masa întinsă.
— Ai vorbit cu Radu? am întrebat-o pe soacră-mea.
— Știe că e ziua mea.
— Te-am întrebat altceva.
Mătușa Rodica a lăsat furculița jos. Ceilalți se uitau în farfurii.
Soacra mea s-a înroșit.
— După tot ce-am făcut pentru voi, mă faci de rușine pentru o masă?
Am simțit cum îmi tremură bărbia. Fix asta nu voiam, să plâng în fața tuturor.
— Nu pentru masă. Pentru că intri când vrei și eu trebuie să mă dau la o parte.
— Vorbești de parcă aș fi o străină.
— Nu ești. Dar nici eu nu sunt chiriașă aici.
Atunci a intrat Radu. S-a oprit cu mâna pe clanță, uitându-se la pahare, la tort, la mine.
— Ce se întâmplă?
Mama lui a început imediat:
— Soția ta mă dă afară de ziua mea.
Am așteptat replica lui obișnuită. „Hai, Ana, lasă de data asta.” Îmi pregătisem deja geanta în minte. Aș fi mers la sora mea, deși nu știam pentru câte nopți.
Radu și-a scos geaca.
— Tu i-ai invitat aici?
— Păi unde să…
— Fără să ne întrebi?
Ea a strâns șervețelul în pumn.
— V-am dat bani pentru casa asta.
S-a făcut liniște. De pe scară se auzea liftul.
— Știu, mamă. Și îți mulțumesc. Dar nu ți-am dat dreptul să hotărăști ce se întâmplă în ea.
M-am sprijinit de perete. Nu mă așteptasem să spună tocmai el asta.
Radu le-a cerut musafirilor scuze și le-a spus că seara se încheiase. Nimeni n-a protestat. Rodica m-a atins pe braț când a trecut, fără să spună nimic.
Rămași singuri, el a întins mâna.
— Cheia, mamă.
— Mă pedepsești?
— Nu. Îți cer să vii când stabilim împreună.
A plâns. Am plâns și eu, după ce a plecat. Radu a adunat farfuriile, apoi s-a așezat lângă mine.
— Te-am lăsat singură cu asta. Îmi pare rău.
N-am împăcat totul într-o seară. Mama lui nu ne-a sunat zece zile. Când a venit din nou, a sunat întâi la telefon, apoi la ușă. Avea o plăcintă și mâinile încleștate pe tavă.
Am primit-o la cafea. Fără reproșuri, dar nici fără să uităm discuția.
Acum încă se mai supără când îi spunem că nu putem. Diferența e că nu mai intră.
Mă întreb și acum de ce mi-a fost atât de rușine să cer liniște în propria casă. Oare recunoștința trebuie să însemne că nu mai ai voie să spui «nu»?