„Ori o pui la punct pe nevastă-ta, ori eu plec!” Am încercat să le împac pe mama și pe soția mea, până când riscam să le pierd pe amândouă

— Ori o pui la punct pe nevastă-ta, ori eu plec!

Mama stătea în mijlocul bucătăriei, cu sacoșa de rafie la picioare. Elena avea încă paltonul pe ea. Venise după zece ore la serviciu și găsise, lipită pe frigider, o listă scrisă de mama: „Mâncare gătită. Rufe. Curățenie.”

— Nu sunt angajata dumneavoastră, spusese ea.

Eu am făcut ce făceam mereu:

— Hai să ne liniștim.

Elena s-a uitat la mine, și privirea aia m-a durut mai tare decât un țipăt.

— Andrei, tu chiar nu vezi?

Vedeam. Numai că mi-era frică să spun ceva.

Mama mă crescuse într-un sat de lângă Buzău. Lucrase la o fabrică de confecții, apoi îngrijise gospodăria și pe tata, bolnav de plămâni. După înmormântarea lui, mă suna seară de seară. Uneori vorbeam douăzeci de minute despre nimic, numai să nu închidă.

Elena crescuse la București, cu o mamă divorțată care făcuse curățenie prin case ca s-o țină la facultate. Era contabilă, câștiga puțin mai bine decât mine și nu credea că o femeie trebuie să dovedească zilnic cât poate îndura.

La început, mama îi spunea „domnișoara”. Chiar și după cununie.

— Domnișoara nu mănâncă ciorbă de burtă?

— Domnișoara iar comandă mâncare?

Eu râdeam, ca să pară glumă. Elena nu râdea.

Mama venise la noi pentru niște investigații cardiologice. Două săptămâni se făcuseră șase. Avea cheia apartamentului, mutase lucrurile prin dulapuri și îi explica Elenei că o casă fără copii rămâne hotel.

Noi tocmai amânaserăm din nou încercările de a avea un copil. Aveam rată, iar firma la care lucram anunțase reduceri de personal. Mama nu știa toate astea. Dar nici nu întrebase.

În seara cu lista de pe frigider, am dus-o pe mama în sufragerie.

— Mai las-o și tu, e obosită.

— Eu n-am fost obosită? Pe mine cine m-a menajat?

N-am știut ce să răspund. M-am întors în bucătărie și i-am spus Elenei că mama era singură, că trebuia s-o înțeleagă.

Atunci și-a scos verigheta. Nu mi-a aruncat-o. A așezat-o lângă cana mea.

— Eu pe ea încerc s-o înțeleg de șase săptămâni. Pe mine cine mă înțelege?

A dormit la sora ei, Ioana. Dimineața mi-a scris că venea după niște haine.

Eram la serviciu când m-a sunat.

— Am chemat ambulanța. Mama ta vorbește ciudat și nu-și poate ridica brațul. Vino direct la spital.

Când am ajuns, Elena era pe un scaun de plastic, cu geanta mamei în poală. Îi găsise buletinul, cardul de sănătate și cutiile cu medicamente. Încă tremura.

Mama făcuse un accident vascular cerebral. Elena observase repede semnele și sunase la 112. Medicul ne-a spus că timpul contase mult.

M-am așezat lângă ea.

— Dacă nu veneai…

— Am venit după haine, Andrei.

Am tăcut. Nu era o poveste în care gestul ei ștergea tot ce făcusem eu.

După externare, mama avea nevoie de recuperare și de ajutor la îmbrăcat. Eu mi-am luat concediu. Am învățat unde se pune prosopul ca să nu alunece, cum se programează ședințele și cât costă lucrurile pe care înainte le rezolva, cumva, altcineva.

Elena s-a întors acasă, dar nu și la viața dinainte.

— Te ajut, mi-a spus. Nu mă întorc ca să fiu infirmieră și ținta tuturor supărărilor.

I-am spus mamei că nu mai acceptam jigniri. Nici glume despre copii. Am plătit recuperarea din economii și am împărțit treburile cu Elena. Pentru prima dată, mama n-a mai avut în mine un aliat tăcut.

Într-o duminică, am auzit-o chemând-o pe Elena. Am rămas pe hol.

— Eu am crezut că, dacă nu faci ca mine, înseamnă că mă crezi proastă.

Elena a tras un scaun lângă pat.

— Nu v-am crezut proastă. Dar m-ați făcut să mă simt nedorită în casa mea.

Mama a frecat marginea păturii între degete.

— Așa am trăit eu. Cu muncă și cu gura închisă. Și am vrut… tot așa pentru tine. N-a fost bine.

— Nu, n-a fost.

Nu s-au îmbrățișat. Au stat puțin fără să vorbească.

Acum mama locuiește din nou la ea. O vecină trece zilnic, iar noi mergem în weekend. Încă îi mai scapă câte o observație, dar uneori se oprește singură și își cere scuze.

Duminica trecută a întrebat-o pe Elena ce mâncare să-i pregătească. Apoi a ascultat răspunsul.

Eu învăț, cam târziu, că liniștea păstrată cu suferința altuia nu e pace. Oare de ce mi-a trebuit atât ca să înțeleg?