„Ai uitat de familia ta!” — Mi-au spus părinții când am refuzat să mai plătesc datoriile fratelui meu, deși banca ne soma să achităm ratele
— Pentru nevastă-ta ai bani, pentru fratele tău nu mai ai! a spus mama, împingând telefonul spre mine.
Pe ecran era mesajul lui Sorin: „Dacă nu plătesc până vineri, vin ăștia la ușă.” Sub telefon, pe masa noastră șchioapă, stătea notificarea băncii. Aveam două rate restante la apartament.
— Nu mai plătesc, mamă.
Tata și-a lăsat cana jos atât de tare, că a curs cafea pe mușama.
— Atunci să nu mai spui că ești băiatul nostru.
Din camera copiilor s-a oprit foșnetul caietelor. Știau și ei deja când trebuia să nu facă zgomot.
Mă cheamă Adrian, am patruzeci și unu de ani și lucrez ca electrician la o firmă de întreținere. Elena, soția mea, este vânzătoare la o brutărie. Avem doi copii și un apartament cu trei camere, cumpărat în rate, într-un bloc vechi din Ploiești.
În baie țineam un lighean sub o țeavă care picura. Renovarea o tot amânam. Apoi am început să amânăm dentistul, încălțămintea copiilor, pregătirea Mariei la matematică.
Pentru Sorin, însă, termenul era mereu „azi”.
La început îi ajutasem pe părinți cu lemnele și medicamentele. Pensii mici, casă veche, cheltuieli firești. Nu mi s-a părut o povară. Apoi Sorin și-a pierdut slujba de șofer și s-a mutat înapoi la ei.
Am plătit prima lui restanță la un împrumut fiindcă mama plângea. Pe a doua, fiindcă promisese că începe lucrul luni. Lunea aceea s-a tot mutat.
Elena ținea socotelile într-un caiet cu pătrățele. Într-o seară l-a întors spre mine.
— Uite. Atât am trimis în opt luni.
Erau aproape douăzeci de mii de lei.
— Nu avem de unde luna asta, i-am zis.
— N-am avut nici luna trecută, Adi. Doar că atunci n-am plătit noi rata.
N-a ridicat vocea. Asta m-a durut mai rău.
Eu crescusem cu vorba tatei: „Fratele mai mare trebuie să țină familia.” Când cumpăram ceva pentru copii, mă întrebam dacă ai mei aveau destul. Când îi trimiteam bani lui Sorin, mă prefăceam că nu văd cum Elena calcula mărunțișul pentru autobuz.
În duminica dinaintea certei, Vlad m-a întrebat dacă excursia cu școala era prea scumpă.
— De ce întrebi?
— Că pot să nu merg. Să aveți pentru unchiul Sorin.
Avea nouă ani. Am rămas cu pâinea în mână, fără să mai pot înghiți.
A doua zi l-am sunat pe fratele meu. I-am spus că îi caut de lucru, că merg cu el să discute despre eșalonarea datoriilor, dar bani nu-i mai dau.
— Te-a pus Elena, nu?
— Nu. Eu îți spun.
A râs scurt și a închis. Seara au venit părinții la noi.
După vorba tatei, Elena a luat notificarea băncii și a pus-o în fața lor.
— Și noi putem pierde casa. Știți asta?
Mama nici n-a citit-o.
— Voi sunteți doi. El e singur.
— Suntem patru, am spus. Copiii mei de ce nu intră niciodată la numărătoare?
Tata s-a ridicat și mi-a cerut cheia de la casa lor.
M-am dus după ea. Avea un breloc ros, primit de la el când aveam șaisprezece ani. Mi-au trebuit câteva încercări s-o scot de pe inel. Mama se uita la mâinile mele. N-a spus nimic.
După ce au plecat, am plâns în bucătărie. Urât, cu nasul înfundat și cu rușine. Elena s-a așezat lângă mine.
— Mi-e frică să nu pățească ceva din cauza mea.
— Și mie mi-e frică, a spus. Dar de luni întregi mi-e frică pentru noi.
La bancă am mers împreună. Am cerut restructurarea creditului și am primit o rată mai mică, pe o perioadă mai lungă. Ne costa mai mult în timp, dar puteam respira. Am vândut mașina și am acoperit restanțele.
Părinților le cumpăr în continuare medicamentele, direct de la farmacie. Facturile necesare le verificăm împreună. Pentru Sorin nu mai achit împrumuturi.
Mama încă îmi spune la telefon că m-am schimbat. Uneori închid și mă apucă iar vinovăția. Sorin a lucrat două săptămâni la un depozit, apoi a renunțat. De data asta n-am trimis bani.
Sâmbăta trecută, Vlad și-a pus avansul pentru excursie într-un plic. L-am văzut verificând suma de două ori și mi-am dat seama cât de atent devenise la griji care nu erau ale lui.
Încă mă doare că tata nu mă mai sună. Dar ce fel de tată aș fi eu dacă, de frica să nu fiu un fiu rău, mi-aș lăsa copiii fără siguranță?