Ani întregi i-am plătit fiului ratele și chiria. Când i-am spus că nu mai am bani, mi-a închis ușa în față — iar dincolo de ea era nepoata mea

— Dacă nici acum nu ne ajuți, să nu mai vii sâmbătă după Ilinca.

Fiul meu stătea în mijlocul bucătăriei, cu geaca pe el. Eu țineam factura la gaze între degete. O împăturisem atât de tare, încât se rupsese pe dungă.

— Radu, nu am de unde. Mai am trei sute de lei până la pensie.

S-a uitat spre dulapul în care țineam plicurile cu bani.

— Din economiile lui tata nu mai e nimic?

Atunci am lăsat factura jos. Nici nu mă întrebase dacă plătisem căldura.

După moartea lui Petre, rămăsesem cu o pensie mică și banii din vânzarea mașinii lui. Îi păstram pentru înmormântarea mea, pentru o boală, pentru acoperișul care începuse să lase apă. Așa ne înțelesesem cât încă putea vorbi: să nu ajung să cer nimănui.

Prima dată, Radu mi-a cerut pentru garanția unei chirii. Apoi s-a născut Ilinca. Au urmat laptele praf, analizele, grădinița, ratele unui credit făcut pentru mobilă și datorii mai vechi.

Eu spuneam mereu același lucru:

— Lasă, mamă, vă descurcați voi după ce vă puneți pe picioare.

Au trecut șase ani.

Mie mi s-au rupt cizmele la talpă. Le-am lipit. Mi-am amânat lucrarea dentară și am învățat să mestec pe partea cealaltă. Când luam pensia, întâi calculam cât le puteam trimite lor. După aceea vedeam ce-mi rămânea mie.

Nora mea, Alina, îmi trimitea uneori mesaje: „Mulțumim, mamaie. Ne-ai scos iar din necaz.” Le citeam seara și mă simțeam folositoare.

Nu zic că ei trăiau în lux. Radu lucra la un depozit, Alina era casieră. Numai că orice lipsă ajungea la mine. Dacă se strica mașina lor, eu renunțam la ceva.

În iarna aceea mi se stricase centrala. Reparația mă costase aproape toată rezerva. Mai aveam și medicamentele pentru inimă, pe care începusem să le iau cum nu trebuia: jumătate de doză, să ajungă.

Când Radu mi-a cerut o mie cinci sute de lei pentru rata restantă, i-am spus prima dată nu.

— Pentru tine găsești, a zis.

Am râs scurt. De nervi, cred.

— Uită-te în frigider.

Nu s-a uitat.

A plecat trântind ușa. A doua zi nu mi-a răspuns. Sâmbătă m-am dus totuși la ei, cu o sacoșă de mere și căciulița Ilincăi, pe care i-o terminasem de împletit.

Radu a deschis doar cât să se strecoare pe hol.

— Ți-am zis să nu vii.

Din casă s-a auzit:

— Tati, e mamaie?

Am făcut un pas, dar el a rămas în ușă.

— Când o să poți discuta normal, mai vorbim.

— Eu discut normal. Tu îmi ceri bani ca s-o văd?

Și-a coborât vocea.

— Nu întoarce vorbele. Ne-ai lăsat singuri când ne era greu.

Am pus sacoșa lângă pantofar. Ilinca striga din cameră. Eu am coborât patru etaje ținându-mă de balustradă, cu căciulița încă în buzunar.

Două săptămâni am sunat în fiecare seară. Apoi am primit de la Alina o fotografie cu fetița la serbarea de iarnă. Purta o rochiță albă. Nu știusem nici măcar ziua.

Am plâns în baie, cu apa pornită. Nu aveam de cine să mă ascund, dar așa mi-a venit.

A treia săptămână, Alina a venit singură la mine.

— Nu mi se pare drept ce face, mi-a spus, fără să-și scoată paltonul. Dar de câte ori deschid subiectul, ne certăm.

I-am arătat extrasul de cont și rețetele. Nu ca să mă plâng. Voiam să știe.

A rămas mult timp cu ochii pe sume.

— Eu credeam că aveți încă bani puși deoparte. Radu zicea că doar v-ați supărat pe noi.

Mi s-a făcut rău de rușine, deși nu eu mințisem.

Duminica următoare au venit toți trei. Ilinca mi-a sărit în brațe. Radu a rămas lângă ușă.

— Am fost nervos, a spus.

— Și eu am fost disperată. Dar nu ți-am luat copilul ca să te doară.

N-a răspuns. Își răsucea cheile în palmă.

Le-am spus că nu le mai pot plăti ratele. Pot să stau cu Ilinca, pot să le fac o oală de ciorbă. Atât.

Radu a dat din cap. Nu știu dacă a înțeles sau doar a vrut să terminăm discuția. De atunci mă sună mai rar, dar îmi aduce fetița.

Învăț să nu-mi cer scuze când îmi cumpăr medicamentele.

Îmi iubesc fiul la fel. Dar oare trebuia să rămân fără nimic ca el să creadă că l-am ajutat destul?