Luam ture în plus ca să plătesc tratamentele mamei. Când am găsit ce ascundea în sertar, n-am mai știut cum să-i spun „mamă”

— Pune-le la loc, Anca. Nu sunt ale tale.

Mama stătea în ușa bucătăriei, cu mâna pe clanță. Eu țineam două folii de pastile, fără cutii, găsite sub prosoape. Lângă ele, în sertar, erau bani împăturiți și o sticlă de vodcă începută.

— Pentru astea ți-am trimis ieri șase sute de lei?

S-a uitat întâi la bani. Abia după aceea la mine.

— Nu înțelegi prin ce trec.

Venisem după o tură de douăsprezece ore la supermarket. Încă aveam ecusonul prins de geacă și picioarele umflate în adidași. Îi adusesem supă.

Cu cinci luni înainte, mama renunțase la serviciul de la o firmă de curățenie. Plânsese la telefon că nu mai putea urca în autobuz, că îi bătea inima prea tare și că nu dormea. Medicul îi recomandase evaluare și odihnă. Ea îi spunea epuizare, apoi începuse să folosească un cuvânt auzit la televizor: burnout.

O crezusem. O văzusem ani întregi plecând dimineața, cu mâinile crăpate de detergenți.

La început îi plăteam întreținerea. Apoi au apărut „consultațiile”, „analizele care nu se decontează”, medicamentele tot mai scumpe.

— Nu-mi trimite mult, mamă. Cât poți.

Tocmai acel „cât poți” mă făcea să trimit mai mult.

Luam turele colegelor cu copii. Mâncam covrigi în vestiar și amânam dentistul. Într-o lună am rămas cu optzeci de lei până la salariu. Mamei i-am spus că sunt bine.

Acum, în bucătăria ei, mi se făcuse greață.

— Unde sunt rețetele?

— Le-am aruncat.

— Și numele medicului?

A tras scaunul și s-a așezat. Nu mai părea supărată, ci prinsă.

— Pastilele mi le aduce cineva. Mă ajută să dorm.

Am pus supa pe masă prea tare. Capacul a sărit și zeama mi-a curs pe mânecă.

— Eu nu dorm ca să plătesc ce te adoarme pe tine?

Cuvintele au rămas între noi. Mi-a fost rușine de ele, dar nu le-am retras.

Mama a început să plângă. Mi-a spus că băuse întâi seara, câte puțin. Că pastilele veniseră după. Că îi fusese rușine să recunoască și apoi nu mai știuse cum să se oprească.

— Și eu? am întrebat. Mie când aveai de gând să-mi spui?

N-a răspuns.

Am plecat fără s-o îmbrățișez. Pe palier m-am sprijinit de perete și am sunat-o pe mătușa Ileana, sora ei.

— Nu mai pot. Și mi-e frică s-o las singură.

Ileana n-a încercat s-o scuze. A venit în seara aceea și a rămas peste noapte. A doua zi am căutat împreună un medic. Ne-a avertizat că asocierea alcoolului cu sedativele era periculoasă și că oprirea lor trebuia făcută sub supraveghere.

Mama a refuzat internarea de trei ori.

— Vreți să mă închideți, să scăpați de mine.

Ileana și-a lăsat geanta jos.

— Eu pot să stau lângă tine. Dar nu pot să mă prefac că nu văd.

Eu țineam telefonul în palmă, cu soldul contului deschis. Nu știu de ce. Poate aveam nevoie să văd ceva concret.

— Nu-ți mai dau bani în mână, i-am spus. Te ajut cu internarea și cu ce stabilește medicul. Dar nu mai plătesc minciuna asta.

S-a uitat la mine de parcă eu o trădasem.

A acceptat după încă două zile, când Ileana a găsit-o tremurând și incapabilă să-și încheie nasturii. După evaluare, a fost internată într-un centru de dezintoxicare și recuperare. I-am dus papuci, pijamale și o sacoșă cu mere. La recepție mi-am dat seama că uitasem periuța de dinți și am izbucnit în plâns pentru periuța aia. De fapt, nu pentru ea.

La prima vizită, mama mi-a întins o listă cu lucruri necesare.

Am citit-o de două ori.

A observat.

— Acum verifici tot?

— Da.

Mi s-a strâns stomacul, dar n-am îndulcit răspunsul.

În săptămânile următoare am vorbit și cu psihologul centrului. Am recunoscut că uneori nu voiam să-i răspund la telefon. Că mă enerva să o aud spunând cât îi era de greu, fiindcă imediat îmi aminteam turele mele.

La externare, mama nu mi-a promis că totul va fi bine.

— Știu că nu mă crezi încă, a spus.

— Te iubesc. Dar nu te cred încă.

Au trecut patru luni. Merge la consultații și la grupul recomandat. Eu îi cumpăr uneori alimente, însă banii mei rămân la mine. Avem zile liniștite și zile în care un simplu „am nevoie” mă încordează.

Învăț să fiu fiica ei fără să mă pierd pe mine. Dar cât durează până când grija nu mai vine la pachet cu bănuiala?