Ne-am mutat la soacra mea ca să nu rămână singură după moartea soțului. Într-o seară, mi-am găsit hainele scoase din dulap
— Bluza asta n-o mai porți. Am pus-o pentru vecina de la doi.
Soacra mea stătea lângă patul nostru, cu un sac negru în mână. Dulapul era deschis. Pe scaun, hainele mele erau împărțite în două grămezi.
— Ați umblat și în sertare?
Elena a strâns sacul la piept.
— Făceam ordine, Ana. Nu trebuie să sari așa.
M-am uitat spre Tudor, care tocmai intrase cu pâinea sub braț.
— Spune și tu ceva.
El a oftat.
— Hai, nu vă certați pentru niște haine.
Atunci am înțeles cât de singură ajunsesem în căsnicia mea.
Ne mutaserăm la mama lui în noiembrie, la trei săptămâni după înmormântarea socrului meu. Îl răpusese un infarct, într-o dimineață în care ieșise să cumpere pâine.
Elena rămăsese într-un apartament cu trei camere din Ploiești, cu două căni pregătite în fiecare dimineață și o pensie din care abia acoperea întreținerea și medicamentele.
Noi plăteam chirie, aveam o rată pentru mașină și strângeam bani pentru un avans. Când Tudor a propus să stăm câteva luni la ea, mi s-a părut firesc.
— O ajutăm și punem ceva deoparte, mi-a spus.
Am acceptat. Chiar voiam să-i fiu aproape.
La început, beam ceai împreună seara. Îmi povestea despre bărbatul ei, iar eu o ascultam. Uneori plângea în timp ce curăța cartofi. Îi luam cuțitul din mână și continuam eu.
Apoi au început lucrurile mici.
De ce spălam marțea, dacă rufele se uscau mai bine sâmbăta? De ce luam iaurt scump? De ce ajungeam la șapte acasă, când programul meu se termina la cinci?
Lucram la contabilitatea unui depozit. La sfârșit de lună rămâneam peste program. Într-o seară, m-a sunat de patru ori.
Când am intrat, mi-a spus:
— Tudor a mâncat rece. Un bărbat nu trebuie lăsat așa.
Tudor avea treizeci și patru de ani și știa să pornească aragazul. Totuși, n-a ridicat ochii din farfurie.
Ușa dormitorului se deschidea fără să bată. Facturile noastre erau desfăcute „din greșeală”. Când cumpăram ceva, trebuia să explic cât costase.
Contribuiam la cheltuieli, făceam cumpărăturile, găteam în weekend. Cu toate astea, mă simțeam ca o fată primită în gazdă, mereu datoare să fie cuminte.
Îi spuneam lui Tudor seara, în șoaptă.
— Vorbesc eu cu ea, promitea.
Nu vorbea.
După întâmplarea cu hainele, am început să-mi pun lucrurile într-o geantă.
— Pleci pentru o prostie? m-a întrebat.
— Nu plec pentru bluză. Plec fiindcă aici nimeni nu mă întreabă nimic. Nici tu.
A lăsat pâinea pe jos. Abia atunci a înțeles că nu amenințam.
Am dormit la sora mea, Ioana. Dimineața m-a sunat Elena.
— Poți să vii când nu e Tudor acasă?
M-am dus convinsă că urma să-mi spună că îi stric băiatul.
Pe masă erau două cafele. A mea, fără zahăr. M-a mirat că ținuse minte.
— N-am dat nimic din hainele tale, a zis.
— Nu asta mă doare cel mai tare.
Și i-am spus. Despre ușă, bani, telefoane. Despre rușinea de a cere voie să fiu adult la treizeci și unu de ani.
A răsucit lingurița mult timp.
— Când întârziați, mă gândesc că s-a întâmplat ceva. În dimineața aia, el mi-a zis că se întoarce imediat.
I s-a frânt vocea. Mi-am coborât privirea.
— Și dacă plecați, nu știu ce fac seara aici.
Pentru prima dată, n-am mai auzit un reproș.
— Mi-e frică și mie, i-am spus. Că o să mă obișnuiesc să tac. Și că Tudor o să creadă că asta înseamnă să ne fie bine.
A plâns fără zgomot. Eu am plâns de nervi, de oboseală, nici nu mai știu.
Nu s-a reparat tot atunci.
Dar seara am vorbit toți trei. Tudor și-a cerut scuze fără acel „dar mama”. Am stabilit să batem la uși, să nu deschidem corespondența altuia și să nu dăm socoteală pentru fiecare cumpărătură. El avea să-și încălzească singur mâncarea.
Am pus și o dată pentru mutare: peste trei luni.
Elena a dus apoi o colegă de la fostul serviciu la piață. A început să meargă la ea joia. Uneori încă mă suna prea des, dar învățasem să-i spun că vorbim mai târziu.
Când am plecat, ne-a împachetat sarmale și a păstrat cheia de rezervă într-un plic, la rugămintea noastră.
Acum ne sună înainte să vină.
Mă bucur că am rămas aproape. Dar oare de ce a trebuit să-mi fac bagajul ca să fiu auzită?