Credeam că soția mea „stă doar acasă”. După accidentul ei, am aflat cât de puțin știam despre familia noastră

— Soția dumneavoastră este conștientă, dar are nevoie de operație. Aveți pe cineva care să rămână cu copiii?

Țineam telefonul strâns, lângă raftul cu pâine. În coș aveam bere, detergent și biscuiții greșiți. Irina îmi trimisese trei mesaje să iau din cei fără lapte, pentru Vlad. Nu le citisem.

Cu două ore înainte îi spusesem că face scandal din orice.

— Eu aduc banii, Irina. Măcar acasă să am liniște.

Ea rămăsese lângă chiuvetă, cu mânecile ude.

— Și eu unde să mă duc pentru liniște?

N-am răspuns. Plecasem trântind ușa.

Aveam treizeci și nouă de ani, doi copii și convingerea că eram un soț corect fiindcă nu beam peste măsură și nu lipseam nopțile. Lucram la un depozit de materiale de construcții. Irina făcea contabilitate de acasă, pentru câteva firme mici.

Eu numeam asta „mai lucrează și ea ceva”.

La spital mi-au spus că o mașină intrase pe contrasens. Irina avea bazinul fracturat și un picior rupt. Urmau săptămâni fără sprijin pe picior, apoi recuperare.

Când am văzut-o după operație, avea buzele uscate.

— Copiii au mâncat?

Atât m-a întrebat.

Am dat din cap, deși nu știam. Îi lăsasem la mama și uitasem să sun.

Primele zile le-am traversat cu liste scrise de Irina pe telefon. Medicamentele lui Vlad. Ora la care trebuia luată Mara. Factura la gaze. Banii pentru excursia clasei.

Credeam că, dacă bifez tot, mă descurc.

Într-o joi, educatoarea m-a sunat fiindcă îl uitasem pe Vlad la grădiniță. Eram convins că joia îl lua mama. Așa fusese săptămâna trecută.

L-am găsit pe un scăunel, cu geaca în brațe.

— Mami știe că sunt aici?

M-am aplecat să-i închid fermoarul. Nu puteam să-l privesc.

Seara, Mara mi-a pus în față un formular pentru școală.

— Asta trebuia ieri.

— De ce nu mi-ai spus?

— I-am spus mamei. Tu mereu zici să nu te deranjez când vii obosit.

Avea nouă ani. Nu ridicase vocea. Mi-ar fi fost mai ușor dacă țipa.

După externare, am mutat patul Irinei în sufragerie. Apartamentul nostru de la etajul trei n-avea lift. Doi vecini ne-au ajutat s-o urcăm, iar ea și-a cerut scuze la fiecare palier.

Mama venea cu ciorbă și pleca lăsând sfaturi.

— Să ai răbdare cu el, Irina. Bărbații nu se pricep la toate astea.

Irina și-a tras pătura peste genunchi.

— Nici eu nu m-am născut știind.

Pentru prima dată, n-am lăsat-o singură în discuție.

— Mamă, nu priceperea mi-a lipsit. M-am obișnuit să facă ea.

Mama s-a supărat. A doua zi tot a venit, dar n-a mai spus nimic.

Banii s-au împuținat repede. Irina nu putea lucra cât înainte, eu pierdusem sporurile fiindcă plecam la program fix. Recuperarea, drumurile, medicamentele ne goleau contul.

Am vândut mașina mea veche. N-am făcut din asta un sacrificiu eroic. Aveam nevoie de bani, asta era.

Într-o noapte am găsit-o plângând, încercând să ajungă singură la marginea patului.

— De ce nu m-ai chemat?

— Pentru că oftezi înainte să spui da.

Am vrut să neg. Chiar am deschis gura. Apoi mi-am amintit cum oftam când îmi cerea apă, când căuta încărcătorul, când mă ruga să stau lângă ea.

I-am adus scaunul aproape și m-am așezat.

— Ți-e frică de mine?

— Nu. Mi-e frică să mai am nevoie de tine.

Am plâns amândoi, dar dimineața nu ne-am trezit vindecați. Eu tot mă enervam. Ea tot își cerea scuze pentru lucruri pe care nu le putea face.

Am început să vorbim seara, după ce adormeau copiii. Fără televizor. Uneori zece minute, alteori doar două.

Mi-a spus că în ziua accidentului plecase să ridice niște analize pentru mama ei. Nu mă rugase s-o duc, fiindcă știa răspunsul.

— N-am provocat eu accidentul, am șoptit.

— Știu. Dar singură eram de mult.

Aia a fost partea pe care n-am putut s-o repar cu bani.

Acum Irina merge cu bastonul și obosește repede. Eu știu programul copiilor fără să întreb unde e scris. Am început și câteva ședințe de consiliere la un cabinet cu tarif redus.

Duminica trecută am băut cafeaua împreună. Când s-a întins spre cana mea, i-am prins mâna. N-a retras-o.

Încă mă întreb de ce a trebuit s-o văd rănită ca să înțeleg cât de singură fusese lângă mine. Oare câți dintre noi numim liniște faptul că celălalt nu ne mai cere nimic?