Mătușa mea i-a spus băiatului meu că darul lui miroase a sărăcie. Atunci am încetat cu toții să-i mai cumpărăm liniștea

— Ia-l de aici, Ana. N-am ce face cu un borcan mâzgălit. Parcă miroase a sărăcie.

Mătușa Ileana a împins cadoul spre marginea mesei. Băiatul meu, Tudor, l-a prins cu amândouă mâinile. Avea șapte ani și lipise pe sticlă flori decupate, ca să-i facă o vază.

— E pentru dumneata, a șoptit el.

— Am înțeles. Dar la șaizeci și cinci de ani merit și eu ceva ca lumea.

Mi-am tras copilul lângă mine. Mama privea în farfurie. Soțul meu, Mihai, lăsase furculița jos.

Pe masă, lângă salata de boeuf, stătea plicul nostru cu trei sute de lei. Banii de întreținere.

Mătușa îl deschisese înainte să ne așezăm.

— Atât? V-am trimis poza cu cerceii. Puteați să puneți toți.

Așa mergeau lucrurile de ani întregi. De Crăciun voia telefon. De Paști, un aparat de cafea. La fiecare aniversare trimitea poze cu prețul încercuit. Dacă spuneam că nu putem, urma aceeași propoziție:

— Pentru voi găsiți. Pentru mine, niciodată.

Mama, sora ei mai mică, completa mereu diferența din pensie. Eu aflasem abia în iarnă că își cumpăra unele medicamente cu întârziere, fiindcă Ileana „avea nevoie” de o haină nouă.

Noi aveam rate, iar lui Mihai îi tăiaseră orele suplimentare. Nu ne plângeam la mesele de familie. Ne făceam socotelile noaptea, în bucătărie, cu ușa închisă.

În ziua aceea, Tudor mă întrebase dacă trebuie să cumpărăm flori, deși el făcuse deja vaza.

Îi spusesem că darurile făcute cu drag sunt cele mai frumoase. Acum stătea lipit de mine și-și ascundea borcanul sub masă.

— Cere-i scuze, am spus.

Ileana a râs scurt.

— Nu începe și tu. Copiii trebuie învățați să nu fie zgârciți.

M-am ridicat. Scaunul a zgâriat gresia.

— El nu e zgârcit. Noi nu avem bani.

— Atunci munciți mai mult.

Mihai și-a pus haina fără un cuvânt. Eu am luat plicul de pe masă.

— Banii ăștia sunt pentru întreținere. N-ar fi trebuit să-i aduc.

Mama s-a uitat speriată spre mine.

— Ana, nu strica ziua…

— A stricat-o deja, mamă.

Am plecat înaintea tortului. Pe scară, Tudor m-a întrebat dacă florile lui erau urâte. M-am aplecat să-i închid fermoarul, fiindcă nu voiam să mă vadă plângând.

Seara, verișoara mea, Irina, m-a sunat.

— Să știi că după voi am plecat și noi. Ne-a zis că suntem niște profitori. Că numai când are de dat suntem familie.

— Dar ce ne-a dat?

Irina a tăcut. Nici ea nu știa.

În următoarele zile am vorbit cu toții. Fără Ileana. Mama a recunoscut că împrumutase bani de la o vecină pentru cadoul de anul trecut. Fratele meu, Radu, plătea de opt luni abonamentul mătușii, deși ea avea pensie mai mare decât mama.

Nu eram doar supărați. Ne era rușine că fiecare crezuse că numai el nu se descurcă.

Duminică ne-am dus împreună la ea. Eu, mama, Radu și Irina. Nu ca s-o pedepsim. Așa ne-am promis pe drum, deși eu încă tremuram de furie.

Ne-a deschis în halat.

— Ați venit să vă cereți scuze?

— Am venit să vorbim, a spus mama.

Pe masa din sufragerie erau două farfurii. Una avea o felie de pâine uscată. Cealaltă era goală, în dreptul scaunului pe care stătuse unchiul Petre înainte să moară.

Ileana a văzut unde mă uitam și a strâns farfuria repede.

— Pun din obișnuință.

Mama s-a așezat.

— Ileano, nu mai putem plăti ca să nu te superi.

Mătușa a început cu reproșuri. Apoi vocea i s-a frânt.

— Dacă nu vă cer nimic, nu mai veniți deloc.

N-am răspuns imediat. Se auzea frigiderul din bucătărie.

— De când a murit Petre, trec zile fără să vorbesc cu cineva, a spus. Voi aveți familiile voastre.

Mi s-a făcut milă. Și m-am enervat iar, fiindcă mila aceea mă făcuse de atâtea ori să scot portofelul.

— Îmi pare rău că ești singură. Dar Tudor nu are nicio vină. Nici mama nu trebuie să renunțe la medicamente.

A privit-o pe sora ei.

— Ai făcut asta?

Mama a încuviințat. Atunci Ileana a început să plângă.

Nu s-a schimbat totul în după-amiaza aceea. Am stabilit că nu mai trimite liste de cadouri. Noi o sunăm și trecem pe la ea când putem, fără cumpărături obligatorii.

Lui Tudor i-a cerut scuze la telefon. El a ascultat serios, apoi a întrebat dacă mai vrea vaza.

Acum o ține pe pervaz. Uneori pune busuioc în ea.

Încă învăț să-i fiu aproape fără să mă las împinsă la zid. Oare de ce ne vine atât de greu să spunem «ajunge» tocmai oamenilor pe care îi iubim?