Am plecat la pensie lângă fiica mea, crezând că acolo îmi este locul. Într-o seară, am auzit ce spunea ginerele meu în bucătărie

— Nu mai pot, Ioana! Nu pot să mă cert cu tine în șoaptă în propria bucătărie!

Țineam mâna pe clanța dormitorului. Venisem să întreb dacă mai voiau ceai. Dincolo de ușă, ginerele meu a continuat:

— De patru luni suntem trei adulți aici. Cât mai stă mama ta?

Am retras mâna. Pe noptieră, telefonul meu lumina lângă desenul Marei: patru oameni ținându-se de mână. Pe mine mă făcuse cu părul galben, deși eram albă de ani buni.

Când ieșisem la pensie, Ioana mă sunase aproape zilnic.

— Mamă, ce faci singură la Buzău? Vino la noi, la Brașov. Mara crește și tu o vezi numai pe telefon.

Rămăsesem văduvă de șase ani. Apartamentul meu era curat, rate nu aveam, dar seara lăsam televizorul pornit numai ca să aud o voce.

Am închis apa, i-am lăsat vecinei o cheie și am plecat cu două geamantane. Nu-mi vândusem nimic. Mergeam să încercăm, așa stabiliserăm.

Numai că nu întrebasem pentru cât timp.

La început, Radu îmi aducea cafeaua dimineața. Mara se strecura sub plapuma mea și mă întreba dacă pot rămâne până se face ea mare.

O luam de la grădiniță, găteam și întindeam rufele. Din pensia mea de două mii trei sute de lei plăteam cumpărăturile mici. Nu țineam socoteala. Mi se părea urât, între ai tăi.

Primele supărări au fost mărunte.

— Mamă, nu-i mai pune pâine lângă orice, îmi spunea Ioana.

— Nu mai muta lucrurile din bucătărie, adăuga Radu. Dimineața caut zece minute o cană.

Aveam și eu încăpățânările mele. Îi dădusem Marei o prăjitură înainte de cină, deși știam regula. Îi spusesem Ioanei că fata era prea subțire îmbrăcată. O dată chiar i-am reproșat lui Radu că stă pe telefon când copilul îi vorbește.

A lăsat telefonul jos.

— Dumneavoastră sunteți mereu aici să observați.

M-a durut. Dar nici eu nu eram chiar fără vină, na.

Cu timpul, am început să întreb pentru orice. Dacă pot porni mașina de spălat. Dacă îi încurc în sufragerie. Dacă mai fac ciorbă.

Ioana venea obosită de la serviciu și mă săruta în grabă pe obraz.

— Nu te mai supăra din toate, mamă.

Nu mă supăram din toate. Mă strângeam din toate.

Într-o duminică i-am auzit făcând socoteala banilor. Rata crescuse, Mara avea nevoie de tratament la dinți, iar la serviciul lui Radu întârziaseră niște prime. Am intrat și le-am pus cinci sute de lei pe masă.

— Pentru casă.

Radu s-a înroșit.

— Nu despre bani e vorba.

Eu tocmai asta pricepeam greu: puteam să plătesc o parte din cumpărături, dar nu puteam cumpăra locul meu acolo.

În seara cu cearta, Ioana a răspuns după o tăcere lungă:

— Și ce să-i spun? Că am chemat-o și acum ne încurcă?

— Să-i spui că avem nevoie să fim și noi singuri.

N-am mai așteptat răspunsul ei.

Am scos geamantanul de sub pat. Am împăturit două bluze de trei ori, fiindcă nu reușeam să potrivesc mânecile. Îmi tremurau degetele.

Ioana m-a găsit cu punga de medicamente în poală.

— Mamă… ai auzit?

Am dat din cap.

— Mâine mă duc acasă.

— Nu trebuie să pleci așa.

— Dar cum trebuie? Când ajungeți să vă spuneți lucruri pe care nu le mai luați înapoi?

S-a așezat lângă mine.

— Mi-a fost mai ușor cu tine aici. Și n-am vrut să văd că ție îți era tot mai greu.

Atunci am plâns. Nu tare. Ea îmi ținea mâna, iar eu mă uitam la un ciorap rămas sub scaun.

Dimineața, Radu s-a oferit să mă ducă la gară.

— Îmi pare rău pentru cum am spus.

— Și mie pentru ce n-am întrebat înainte să vin.

Mara mi-a pus desenul în geantă.

— Dar nu ești supărată pe mine?

Am îngenuncheat lângă ea.

— Pe tine, niciodată.

Acasă mirosea a aer închis. Am deschis ferestrele, am pus ibricul pe foc și am lăsat geamantanul în hol. Nimeni nu avea nevoie de mine atunci. M-a speriat liniștea aceea, înainte să înceapă să-mi placă.

Acum ne vizităm cu date stabilite. Uneori dorul mă împinge să spun că mai rămân o săptămână. Apoi mă gândesc bine înainte să întreb.

Încă mă doare că am plecat. Dar oare trebuie să alegi între a fi o mamă bună și a te simți acasă undeva?