Mama mi-a cerut să îndur bătăile ca să nu-mi destram familia. Când mi-am refăcut viața, i-a deschis ușa fostului meu soț

— Nu începe iar cu circul. L-am chemat să vorbiți ca oamenii.

Mama stătea lângă frigiderul meu, cu cheia de rezervă în palmă. La masa din bucătărie era Florin, fostul meu soț. Bea cafea din cana lui Radu.

Am rămas în prag, cu sacoșele atârnând de degete. Un iaurt s-a rostogolit pe gresie. Nu m-am aplecat.

— Ieșiți, am spus.

Mama a oftat, de parcă eu stricasem ceva.

— Omul a venit cu gând bun.

Îl cunoșteam de paisprezece ani. Știam cum își strânge maxilarul înainte să țipe. Știam și liniștea aceea în care trebuia să ghicesc ce făcusem greșit.

Prima palmă venise pentru o factură uitată. A doua, pentru că întrebasem unde dispăruseră banii de întreținere. După aceea n-am mai ținut socoteala.

Lucram la un atelier de croitorie și purtam bluze cu mânecă lungă inclusiv în iulie. O colegă mă întrebase odată dacă nu mi-e cald. Am spus că sunt friguroasă.

Mamei îi spusesem adevărul.

Venise într-o duminică și mă găsise cu buza spartă, curățând supa vărsată pe jos. Florin plecase la meci.

— Ce i-ai zis de l-ai adus în halul ăsta? m-a întrebat.

Atât. Nici măcar nu m-a întrebat dacă mă doare.

Când i-am spus că vreau să plec, a început să plângă.

— Îți destrami cuibul pentru niște certuri? Mai înghiți și tu. Toate am dus.

Și am mai stat. Încă trei ani. Mi-e greu să recunosc, dar așa a fost.

Am plecat într-o seară când Florin mi-a izbit telefonul de perete fiindcă refuzasem să-i dau salariul. Am coborât scările în papuci și am dormit la colega mea, Lenuța.

Mama nu mi-a răspuns până dimineață.

— Să nu vii la mine dacă ai de gând să-l vorbești de rău, mi-a spus.

Divorțul m-a costat economiile și multe zile nemâncate. Florin susținea că inventez. Mama mă suna după fiecare termen să-mi spună cât slăbise el.

Eu slăbisem nouă kilograme. Pe mine nu mă vedea.

Pe Radu l-am cunoscut doi ani mai târziu. Venise la atelier să scurteze niște pantaloni. Era electrician, divorțat, cu rate și cu o răbdare care la început mă speria.

Dacă scăpam o farfurie, venea cu mătura. Eu îmi ceream scuze înainte să aud cioburile.

Ne-am căsătorit la starea civilă, cu șase oameni lângă noi. După, am mâncat acasă sarmale făcute de Lenuța.

Mamei i-am dat o cheie abia după un an. Mă operasem la genunchi și se oferise să-mi aducă mâncare cât Radu era la lucru. Am luat asta drept o încercare de împăcare.

Întâi au fost vorbele mici.

— Radu cam ține de bani. Florin măcar era larg la mână.

Pe urmă îi spunea lui Radu că eu ascund cumpărături. Mie îmi șoptea că sigur are pe cineva, fiindcă lucrează uneori sâmbăta.

Într-o seară, Radu mi-a arătat un mesaj de la ea: „Să știi că fata mea încă îl caută pe Florin. Eu nu vreau să fii luat de prost.”

Am sunat-o tremurând.

— Am zis și eu, să văd dacă ține la tine, s-a apărat.

Atunci i-am cerut cheia înapoi. Mi-a spus că o pierduse. Am crezut-o. Aici am greșit eu.

Iar acum Florin era în bucătăria noastră.

— Maică-ta zice că nu ești fericită, a spus el. Hai să terminăm prostiile.

Mi s-au înmuiat genunchii. Am scos telefonul și l-am sunat pe Radu, apoi am rămas lângă ușa deschisă.

— Plecați acum. Dacă nu, chem poliția.

Florin s-a ridicat brusc. M-am lipit de toc. Mama a văzut și a dat din cap, iritată.

— Tot teatru faci. După câte am făcut pentru tine…

Când a ajuns Radu, coborau deja scările. N-a alergat după ei. A intrat, a închis ușa și m-a găsit tot în hol.

— Te-a atins?

Am clătinat din cap. Abia când m-a întrebat dacă poate să mă îmbrățișeze am început să plâng.

În seara aceea am schimbat butucul. A doua zi i-am scris mamei că nu o mai primesc în viața mea. Fără negocieri prin rude, fără vizite la poartă. Apoi i-am blocat numărul.

Mătușa mea m-a sunat să-mi spună că mama are tensiunea mare și plânge.

— Și eu am plâns ani întregi, i-am răspuns. Unde erați?

Încă tresar când sună interfonul. Uneori mi-e dor de mama și mâna îmi pleacă singură spre telefon.

Dar mi-e dor de mama la care speram să pot fugi, nu de cea care îi deschidea lui ușa.

Oare sunt o fiică rea fiindcă nu-i mai răspund? Sau am voie, în sfârșit, să nu-mi mai fie frică în propria casă?