Câștigam mai mult decât soțul meu, dar trebuia să justific fiecare leu. Când mi-a cerut socoteală pentru medicamentele mamei, am deschis și eu conturile familiei

— Optzeci și șapte de lei, Irina. Pentru ce?

Radu ținea bonul de la farmacie între două degete. Eu încă aveam geaca pe mine și o pungă cu pâine agățată de încheietură. Din camera Marei se auzea tabla înmulțirii, repetată în șoaptă.

— Medicamentele mamei. Ți-am spus că i-au schimbat tratamentul.

— Nu erau în buget.

Am pus pâinea pe masă. Mi se albiseră degetele pe toarta pungii.

— Nici tensiunea ei n-a cerut voie înainte să crească.

A oftat, de parcă eu eram copilul care nu înțelegea lucruri simple.

Aveam treizeci și opt de ani, un salariu de 6.800 de lei și ajunsesem să-mi pregătesc explicațiile înainte să intru în propria casă.

Radu câștiga 4.400. Nu-i reproșasem niciodată diferența. Când ne-am căsătorit, avusesem luni în care el ținuse casa, iar eu lucrasem pe contracte scurte. Banii fuseseră ai noștri. Cel puțin așa crezusem.

După ce am cumpărat apartamentul, el făcuse un tabel. Rată, întreținere, mâncare, școală, economii. La început mi se păruse o ușurare. Eu veneam obosită de la birou, el plătea facturile la timp.

Apoi tabelul începuse să se bage peste tot.

O cafea cu o colegă trebuia explicată. O bluză pentru mine putea aștepta. Pentru adidașii Marei trebuia să caut trei oferte, deși cei vechi o strângeau.

Salariile intrau în conturile personale, dar în ziua de leafă transferam aproape tot în contul comun. El muta economiile mai departe, într-un depozit pe numele lui. «Are dobândă mai bună», spusese. Nu întrebasem mai mult.

În seara cu farmacia, am cerut pentru prima dată să văd situația completă a banilor.

Radu a închis calculatorul.

— Acum faci scandal fiindcă te-am întrebat de un bon?

— Nu. Vreau să știu și eu ce avem.

— Știi. Avem rată și copil.

Mara a apărut în ușă cu caietul lipit de piept.

— Mami, excursia aia… pot să nu merg. Nu mă supăr.

Costa o sută douăzeci de lei. Îi dăduserăm deja acordul.

M-am dus la ea și am îngenuncheat, deși mă dureau genunchii pe gresie.

— Tu mergi în excursie. Noi vorbim despre altceva.

Dar nu era despre altceva. Era și despre felul în care fata noastră învăța să nu ceară nimic.

După ce a adormit, am deschis aplicația contului comun. Aveam acces, doar că de luni întregi mă uitam numai la sold. Am luat transferurile pe rând.

De șase luni, Radu trimitea câte șapte sute de lei mamei lui. Separat de cumpărăturile pe care i le duceam împreună.

— Pentru mama ta există o rubrică pe care eu n-o văd?

S-a uitat la ecran și și-a frecat fruntea.

— Are restanțe la întreținere. Și pensia aia… știi și tu cât e.

— Știu. De ce nu mi-ai spus?

— Fiindcă începeai să calculezi.

Am râs scurt. Urât mi-a sunat și mie.

— Tu îmi numeri leii din farmacie, dar ți-e teamă că eu o să calculez?

A ridicat vocea. A spus că el ține familia în picioare, că fără disciplină ajungem rău. Tatăl lui lăsase datorii, iar la șaisprezece ani Radu văzuse cum li se scot lucrurile din casă. Știam povestea. Îl ținusem în brațe când mi-o spusese.

— Mi-e frică să nu pierdem apartamentul, a zis până la urmă.

M-am așezat în fața lui.

— Și mie a început să-mi fie frică să cumpăr o pâine în plus.

N-a răspuns.

A doua zi mi-am oprit transferul automat. Am calculat cheltuielile comune și i-am propus să contribuim proporțional cu veniturile. Banii rămași urmau să fie ai fiecăruia. Economiile comune, vizibile amândurora. Ajutorul pentru părinți, discutat fără reguli diferite pentru mama lui și mama mea.

— Deci te pregătești să pleci, a spus.

Mi s-a strâns stomacul. Asta mă speriase de luni întregi: că orice limită pusă de mine avea să fie numită trădare.

— Mă pregătesc să nu-mi mai fie rușine că am nevoie de ceva.

Au urmat trei zile reci. Am dormit lângă Mara într-o noapte. M-am uitat la chirii în pauza de masă și am plâns în toaleta de la serviciu.

În a patra seară, Radu mi-a lăsat pe masă situația economiilor. A acceptat și o programare la consiliere. Nu l-am îmbrățișat imediat. Încă mă durea.

Nu știu dacă ne vom salva căsnicia. Dar dacă liniștea din casă depinde de faptul că eu nu mai întreb și nu mai cer nimic, ce anume salvăm?