M-am dat drept femeia de serviciu în propria agenție. Când am văzut de ce plecau angajații, am pus mopul jos și mi-am spus numele

— Șterge și sub masă. Sau trebuie să-ți arăt eu pentru ce iei bani?

Radu împinse cu pantoful coșul de gunoi. Resturile de covrigi căzură pe mocheta pe care tocmai o aspirasem. Lângă el, directoarea de proiecte, Corina, râse fără să ridice ochii din telefon.

Am strâns mai tare mânerul mopului.

Agenția aceea era a mea. Ei încă nu știau.

O cumpărasem cu cinci luni înainte, după aproape douăzeci de ani în care ținusem o mică firmă de tipărituri. Investisem economiile mele și banii rămași după vânzarea apartamentului moștenit de la tata.

Aveam patruzeci și nouă de ani. Nu-mi permiteam nici financiar, nici sufletește să mă prefac că totul merge bine.

Agenția funcționa în București. Eu locuiam la Ploiești, unde mama avea nevoie de îngrijire după un accident vascular. Administratorul, Sorin, păstrase conducerea veche și îmi trimitea rapoarte liniștitoare.

Doar că, în patru luni, plecaseră nouă oameni.

„Tinerii nu mai suportă munca”, îmi spusese Radu într-un raport. Nu ne întâlniserăm niciodată. Discuțiile despre rezultate treceau prin Sorin.

Apoi am primit un mesaj de la o adresă necunoscută: „Dacă întrebați conducerea, o să aflați că suntem leneși. Dacă vreți adevărul, veniți când nu vă așteaptă nimeni.”

Am sunat-o pe Doina, femeia care făcea curățenie. La început a tăcut.

— Nu vreau să-mi pierd contractul, doamnă Elena.

I-am promis că nu venisem să-i iau pâinea. Cu acordul firmei ei, două dimineți am înlocuit-o eu. Mi-am pus un halat, mi-am prins părul și am lăsat bijuteriile acasă.

Nu era cine știe ce deghizare. Oamenii care nu salută personalul de curățenie nici nu se uită prea bine la el.

În prima zi am cunoscut-o pe Ioana. Avea douăzeci și șase de ani și mânca un iaurt în picioare, lângă imprimantă.

— Nu aveți pauză? am întrebat-o.

A zâmbit scurt.

— Avem. Pe hârtie.

Mai târziu, Corina i-a aruncat pe birou o prezentare tipărită.

— Pentru asta vrei salariu? Un elev făcea mai bine.

Ioana încercă să-i arate mesajul prin care îi ceruse exact acele modificări.

— Nu mă contrazici în fața colegilor.

Fata și-a tras mânecile peste palme. Nimeni n-a ridicat capul.

Asta m-a speriat cel mai tare. Nu izbucnirea Corinei, ci cât de obișnuiți păreau toți cu ea.

În dimineața următoare, după covrigii aruncați pe jos, l-am auzit pe Radu vorbind cu un băiat lângă bucătărie.

— Dacă mai ceri plata orelor suplimentare, găsim pe altcineva.

— Am rămas până la unsprezece trei seri. Mi-ați spus că se plătesc.

— Și tu ai crezut?

Am ieșit cu găleata în mână.

— Ați putea măcar să-l lăsați să termine ce are de spus.

Radu s-a întors spre mine.

— Vezi-ți de găleată, tanti. Aici nu e ședință de bloc.

Mi s-au încălzit obrajii. Mama făcuse curățenie într-o școală douăzeci și șapte de ani. M-am gândit câte vorbe înghițise ca să-mi cumpere mie caiete.

Am lăsat găleata jos.

— Ba chiar acum o să avem o ședință. Sunt Elena, asociata unică a firmei. Vă rog să veniți în sala de întâlniri.

Corina a râs întâi. Apoi i-a văzut pe Sorin și pe avocata mea intrând pe ușă. Îi chemasem după prima dimineață.

— A fost un test? a întrebat Radu.

— Nu. Pentru oamenii de aici a fost o zi obișnuită. Asta e problema.

Au urmat explicațiile. Presiune, clienți dificili, glume înțelese greșit. Corina a spus că Ioana era prea sensibilă.

Din capătul mesei s-a auzit:

— Am vomitat în fiecare luni înainte să vin aici.

Ioana plângea fără zgomot. Colegul de lângă ea i-a împins cutia cu șervețele.

Nu le-am cerut tuturor să vorbească atunci. Le-am oferit posibilitatea să depună mărturii separat, fără cei doi în încăpere.

În zilele următoare am strâns mesaje, pontaje și declarații. După cercetarea disciplinară, am semnat concedierile amândurora. N-a fost o izbucnire spectaculoasă. Au fost dosare, proceduri și câteva nopți nedormite.

Sorin a primit și el întrebarea pe care o evitasem prea mult:

— Tu de ce n-ai vrut să vezi?

N-am reparat agenția într-o săptămână. Am plătit orele suplimentare dovedite, am schimbat regulile și am început să vin regulat. Unii tot au plecat. Nu le-am cerut să mai aibă încredere doar fiindcă eu aflasem, în sfârșit, adevărul.

Doina mi-a spus într-o dimineață că acum oamenii o salută.

M-am bucurat, dar mi-a fost și rușine: de ce trebuise să devin eu femeia de serviciu ca respectul pentru ea să conteze?