„Mi-a spus că, dacă am bani de tratamentul fetei, trebuie să am și pentru ea”: în ziua în care am ales între mama mea și copilul meu bolnav

„Tu pentru mine n-ai timp nici cinci minute, dar pentru spitale găsești bani mereu.” Așa mi-a zis mama la telefon, într-o marți dimineață, când eu eram pe hol la Fundeni și așteptam să intrăm cu fata la analize.

Sunt femeie, am 38 de ani, stau cu soțul și cei doi copii într-un oraș din Prahova. Acum un an, fata noastră a fost diagnosticată cu cancer. Nu vreau să intru în detalii medicale, dar cine a trecut prin așa ceva știe că, și când ai acces la sistemul public, tot se adună niște costuri de te ia amețeala. Drumuri dese la București, uneori cu mașina, alteori cu trenul, analize pe care ni s-a recomandat să le facem mai repede la privat, medicamente necompensate, suplimente, regim alimentar, cazare când prindeam zile grele și nu mai puteam face drumul înapoi.

La început am zis că ne descurcăm. Am avut ceva economii. După aia am făcut un CAR la serviciu. Soțul a mai împrumutat de la un coleg. Eu am vândut un teren mic rămas de la tata. Apoi am început să mutăm bani dintr-o parte în alta, să amânăm rate, să plătim utilități în ultima zi. Nu ne muream de foame, dar eram tot timpul cu nodul în gât.

Mama stă singură la țară, la vreo 40 de kilometri de noi. Pensia nu e mare, asta e adevărul. Dar nici n-a fost niciodată genul care să strângă. Dacă avea 100 de lei, 50 se duceau pe ceva ce nu era urgent. Când a aflat de boala fetei, a plâns, a zis că ne ajută cu ce poate, dar foarte repede discuțiile s-au mutat la ea.

„Mă doare spatele, nu m-ai dus la doctor.”
„N-am lemne destule.”
„Mi s-a stricat robinetul.”
„Vecina a fost dusă de copii la analize, pe mine mă lași să mor.”

La început i-am trimis bani aproape de fiecare dată. 200 de lei, 300 de lei, ba pentru medicamente, ba pentru factură, ba pentru nu știu ce reparație. Problema e că eu nu i-am spus niciodată clar cât de rău stăm. Din rușine, din orgoliu, și pentru că mereu am vrut să par că țin totul sub control. Greșeala mea a fost că am lăsat-o să creadă că „ne descurcăm”.

Într-o lună i-am trimis 400 de lei, iar peste două zile m-a sunat să-mi spună că și-a luat perdele noi pentru camera din față, că „și omul bolnav trebuie să trăiască frumos”. M-am enervat și i-am zis:

„Mamă, eu îți trimit bani că zici că n-ai de medicamente, nu de perdele.”

Și ea imediat:

„Aha, deci îmi numeri tu mie banii? După câte am tras cu tine?”

Asta era fraza ei preferată. „După câte am tras cu tine.” E adevărat, m-a crescut greu. A rămas singură cu mine o perioadă, a muncit mult, n-am uitat. Dar orice discuție se întorcea acolo, ca și cum eu aveam o datorie pe viață, indiferent ce se întâmpla cu copilul meu.

Soțul meu mi-a zis de mai multe ori:

„Trebuie să îi spui adevărul complet. Nu mai putem să o ținem așa.”

Eu tot am amânat. Mi se părea urât să îi spun mamei mele: „Nu mai am de unde.” Mai ales că, uneori, chiar avea nevoie. I-am plătit și niște lemne într-o iarnă, și un consult la reumatologie la spitalul județean. Nu pot spune că inventa totul. Doar că amesteca nevoile reale cu tot felul de mici capricii și, mai ales, cu reproșuri.

Punctul cel mai rău a fost acum două luni. Fata urma să înceapă o etapă de tratament pentru care trebuia să cumpărăm urgent niște medicamente care nu se găseau ușor și costau mult. În aceeași săptămână aveam programare la o clinică din București pentru niște investigații. Eram deja după încă un împrumut.

M-a sunat mama seara.

„Să-mi trimiți mâine 3.000 de lei.”

Am crezut că n-am auzit bine.

„Pentru ce?”

„S-a crăpat ceva la acoperiș deasupra băii și trebuie reparat acum. A zis omul că dacă mai plouă, intră apa rău.”

I-am spus că n-am cum.

„Cum adică n-ai cum? Vindeți ceva, faceți cum ați făcut și până acum.”

Mi s-a făcut negru în fața ochilor. I-am zis:

„Până acum am vândut. Am împrumutat. Ne-am învârtit. Dar acum banii ăștia sunt pentru tratamentul fetei.”

Și ea mi-a răspuns ceva ce n-o să uit:

„Parcă numai copilul tău contează pe lumea asta. Eu ce sunt?”

Atunci am ridicat tonul. Și eu am greșit, că am ținut în mine luni întregi și am izbucnit urât.

„Da, acum copilul meu contează primul. Da, asta e realitatea. Dacă trebuie să aleg între acoperișul tău și tratamentul ei, aleg tratamentul ei fără să clipesc.”

A tăcut câteva secunde și după aia a început să plângă și să spună că sunt nerecunoscătoare, că de când m-am măritat nu mai am mamă, că o las singură la bătrânețe. A doua zi m-a sunat și mătușa mea, să-mi spună să nu o mai necăjesc pe mama, că e bătrână și speriată.

Atunci am făcut ceva ce trebuia să fac mai demult: le-am spus exact situația. Cu sume. Cu datorii. Cu ce am vândut. Cu ce avem de plătit luna asta. Cu faptul că uneori eu și soțul meu mâncăm ce apucăm, doar ca să îi luăm fetei ce trebuie. A fost prima dată când am zis tot, fără să cosmetizez.

Mama n-a rămas fără replică, cum m-aș fi așteptat. Mi-a zis doar:

„Și eu de unde să iau?”

Și, sincer, acolo am înțeles că ea nu e doar rea sau nepăsătoare. E și speriată, și singură, și obișnuită să tragă de mine pentru că mereu a mers. Dar eu tot nu mai pot.

I-am spus că de acum înainte o ajut doar când e ceva clar și urgent, pe cât putem, dar nu mai trimit bani fără să știu exact pentru ce. Și că o perioadă o să răspund mai rar la telefon, pentru că nu mai rezist psihic la reproșuri zilnice. S-a supărat foarte tare. De atunci vorbim scurt. Uneori îmi închide ea prima.

Între timp, am plătit tratamentul fetei și mergem mai departe cum putem. Acoperișul mamei l-a reparat provizoriu un vecin, pe datorie, și i-am trimis mai târziu o parte din bani, mai puțin decât ceruse. Nu e ideal, știu. Nici eu nu mă simt bine cu toată povestea asta.

Mă roade că am lăsat lucrurile să ajungă aici și că n-am pus limite mai devreme. Dar dacă am învățat ceva, e că atunci când toți trag de tine, trebuie să spui clar pe cine salvezi întâi. Eu mi-am ales copilul.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Am fost prea dură cu mama mea sau era singura variantă?