Am ajuns slugă în propria casă, iar soțul meu îi ținea partea fiicei lui. În ziua în care am încuiat ușa, toți au înțeles că nu mai cedez
„Iar ai intrat fără să suni?” am izbucnit din hol, cu plasa de cumpărături încă în mână, când am văzut două perechi de adidași aruncate lângă ușă și ghiozdanele nepotelor trântite pe fotoliu.
Din bucătărie se auzea râsul ascuțit al Elizei, fiica soțului meu.
„Doamne, Mariana, suntem familie, ce atâta ceremonie?”
Am intrat și am rămas blocată. Pe masă erau firimituri, pe aragaz o cratiță murdară, iar cea mică își ștergea mâinile unsuroase de perdea. M-am uitat la perdea, apoi la ea, apoi la Ion. Stătea liniștit pe scaun, de parcă totul era firesc.
„Le fac și lor ceva de mâncare?” m-a întrebat el, dar tonul nu era întrebare. Era ordinul ăla moale, enervant, pe care îl recunoșteam deja.
Atunci am simțit iar golul ăla în piept. Senzația că în casa mea eu eram ultima care conta.
Sunt căsătorită cu Ion de opt ani. El e om muncitor, nu pot să spun nu. Dar când vine vorba de Eliza, se transformă. Ea e fata lui din prima căsătorie, are două fetițe, Oana și Miruna, și de câțiva ani a prins obiceiul să vină la noi când vrea. Fără telefon. Fără întrebare. Fără rușine, iartă-mă că spun așa.
La început am tăcut. Mi-am zis: sunt copii, e sângele lui, trebuie să fiu înțelegătoare. Le făceam clătite, strângeam după ele, spălam, schimbam lenjerii, adunam jucării din toată casa. Eliza pleca mereu grăbită.
„Mariana, stai puțin cu ele, mă duc până la piață.”
Sau:
„Mariana, adorm aici fetele o oră și fug să rezolv ceva.”
O oră se făcea trei. Trei se făceau șase. Eu rămâneam cu copii obosiți, mofturoși, cu televizorul dat tare și cu mâncarea rece pe aragaz.
Într-o duminică, după ce muncisem toată dimineața la sarmale, au apărut iar pe neanunțate. Miruna a răsturnat paharul cu suc pe fața de masă de sărbătoare. Oana a intrat încălțată în dormitorul nostru. Eliza stătea pe telefon.
I-am spus calm:
„Te rog, spune-le să se descalțe și să nu intre în dormitor.”
Nici n-a ridicat ochii.
„Sunt copii, Mariana. Ce vrei acum?”
Ce voiam? Respect. Atât.
Seara, când au plecat, m-am apucat să strâng. Ion se uita la televizor.
„Mă ajuți și pe mine?”
A oftat lung.
„Iar începi? Dacă nu poți să faci față unor copii, zi așa.”
M-am întors spre el cu mâinile ude.
„Nu copiilor nu le fac față. Nesimțirii nu-i mai fac față.”
A sărit imediat.
„Să nu vorbești așa despre fata mea!”
Atunci a ieșit tot. Tot ce strânsesem luni întregi.
I-am spus că m-am săturat să fiu menajeră, bucătăreasă și bonă în propria casă. Că nimeni nu mă întreabă dacă sunt obosită. Că Eliza vine, consumă, pleacă, iar eu rămân cu dezordinea și cu nervii.
Ion a lovit cu palma masa.
„Dacă eram mamă adevărată, înțelegeai!”
M-a ars. Rău de tot.
Eu nu am copii. Am pierdut o sarcină acum mulți ani, înainte să-l cunosc pe el. Știa cât mă doare. Și totuși, a spus-o.
În noaptea aia am dormit în sufragerie. De fapt, n-am dormit. M-am uitat în tavan până dimineața și mi-am zis că dacă mai las lucrurile așa, o să mă sting încet, cu mine de față și cu toți în casă.
A doua zi am schimbat butucul de la ușă.
Când a venit Ion de la serviciu și a văzut, a înlemnit.
„Ce-i asta?”
„Limite”, i-am spus.
I-am lăsat cheia lui pe masă și am continuat:
„De azi, nimeni nu mai intră aici fără să anunțe. Nici Eliza, nici copiii. Dacă vin în vizită, stau cât stabilim, strâng după ele și tu te ocupi de ele cât sunt aici. Eu nu mai sunt de serviciu.”
A început să ridice tonul.
„Nu poți să-mi interzici fata!”
„Ba pot să interzic lipsa de respect. Și dacă pentru tine e același lucru, avem o problemă mai mare decât cheia asta.”
Două zile n-am vorbit aproape deloc. A treia zi a apărut Eliza și a bătut tare în ușă. Nu i-am deschis. I-am spus prin interfon:
„Data viitoare suni înainte.”
A început să țipe de jos, că i-am întors tatăl împotriva ei, că sunt rea, că n-am suflet. Vecina de la doi a ieșit pe scară să vadă ce se întâmplă. Mâinile îmi tremurau, dar n-am cedat.
Seara, Ion mi-a spus rece:
„Ai făcut-o pe fata mea să plângă.”
L-am privit și pentru prima dată n-am mai simțit frică.
„Și tu m-ai făcut pe mine să plâng luni de zile. Doar că eu am plâns în baie, să nu mă audă nimeni.”
Cred că atunci l-am lovit unde trebuia. Nu cu răutate. Cu adevăr.
În weekendul următor, Eliza a sunat. Prima dată după mult timp.
„Putem veni duminică pentru două ore?”
Am tăcut puțin. Aproape că nu-mi venea să cred.
„Da. Dar te rog să aduci ceva pentru fete și să strângeți înainte să plecați.”
A zis sec „bine”.
Au venit. Fetele au fost gălăgioase, că doar sunt copii, dar Eliza le-a atras atenția. A adus merdenele și suc. La plecare, a strâns farfuriile. N-a fost cald, n-a fost frumos, dar a fost corect. Pentru mine a contat enorm.
Mai târziu, Ion a rămas în bucătărie lângă mine și a zis încet:
„Am crezut că exagerezi. N-am văzut cât duceai pe tine.”
Nici nu știu de ce, dar atunci m-au podidit lacrimile. Poate fiindcă nu voiam scuze perfecte. Voiam doar să nu mai fiu invizibilă.
Acum lucrurile sunt mai așezate. Nu ideale. Dar nimeni nu mai intră peste mine ca într-o gară. Și, cel mai important, Ion a înțeles că dacă mă pierde pe mine din respect, nu câștigă nimic ținând partea tuturor.
Spuneți-mi voi, cât ar trebui să înghită o femeie ca să fie considerată „bună”? Și de ce trebuie să ajungem la capătul puterilor ca să fim luate în serios?