Am dus-o pe mama la cămin după ce am îngrijit-o singură ani de zile, iar frații mei m-au făcut monstrul familiei

— Iar ai întârziat, Mihaela? a zis mama, cu ochii mijiți, de parcă eram o vecină care venise să-i ceară sare, nu fata ei.

Avea cămașa de noapte udă la guler și își frământa colțul păturii până aproape îl rupsese. Pe noptieră, ceaiul era rece. Pe jos, bucăți de pâine. Iar eu stăteam în prag cu două plase de la farmacie, după opt ore de muncă și încă o noapte dormită pe sărite.

— Mamă, sunt eu… Mihaela.

S-a uitat lung la mine și a șoptit:

— Mihaela e mică. Tu cine ești?

Atunci m-am sprijinit de tocul ușii, pentru că am simțit că mă lasă picioarele. Și exact în momentul ăla m-a sunat fratele meu, Cătălin.

— Ce faci? I-ai luat iar medicamentele alea scumpe? Ți-am trimis 300 de lei săptămâna trecută. Nu poți să te organizezi și tu mai bine?

Am închis fără să-i răspund. Dacă deschideam gura, ori plângeam, ori țipam.

De trei ani, mama era doar în grija mea. La început uitase lucruri mici. Unde pune cheia. Cum o cheamă pe vecina de la doi. Apoi m-a întrebat într-o zi cine e tata, deși tata murise de doisprezece ani. După aceea a început coșmarul adevărat.

Pleca din casă în papuci, la cinci dimineața, convinsă că trebuie să ajungă la serviciu. O găseau oamenii în stație, dezorientată. A uitat aragazul pornit. A ascuns banii în borcanul de făină și m-a acuzat că i-am furat. Uneori mă împingea când voiam s-o spăl. Alteori plângea și mă strângea de mână ca un copil.

Eu lucram la contabilitate, la o firmă mică din Ploiești. Șeful a avut răbdare o vreme.

— Mihaela, te înțeleg, dar nu poți pleca din oră în oră. Ori ești aici, ori nu ești.

Cum să fiu acolo, când mama mă suna de zece ori și-mi spunea că e o femeie în casă? Femeia eram eu, în poza de pe mobilă.

Frații mei, Cătălin și Dorin, erau plini de sfaturi. Cătălin era la Brașov, Dorin la Timișoara. Veneau rar. Foarte rar. Dar aveau mereu ceva de comentat.

— Poate dacă ai avea mai multă răbdare…

— Poate o agiți tu.

— Poate n-ar fi așa dacă n-ai ține-o numai între patru pereți.

Îmi trimiteau bani din când în când. Nu spun că nu. Dar banii nu schimbau scutece la trei noaptea. Banii nu o opreau pe mama să bată cu pumnii în ușă, urlând că vrea la mama ei. Banii nu mă țineau trează la serviciu după ce eu adormeam pe scaun, îmbrăcată, cu lumina aprinsă.

Într-o seară, am găsit-o în baie, căzută între cadă și mașina de spălat. Tremura. Avea buza spartă. M-a privit îngrozită și a zis:

— Să nu-i spui lui mama, că mă ceartă.

Am ridicat-o cum am putut, deși mă durea spatele de săptămâni întregi. Când am tras-o la piept, mirosea a săpun și a teamă. Atunci am cedat. Pur și simplu.

A doua zi am sunat la un cămin privat de lângă oraș. Nu era lux. Era curat, cu asistente, doctor, program de medicație, camere luminoase. M-am dus să-l văd și m-am simțit cea mai rea fiică din lume. Tot drumul spre casă am plâns în autobuz, cu masca trasă pe față, să nu mă vadă nimeni.

Când le-am spus fraților mei, a explodat tot.

— Să-ți fie rușine, Mihaela, a urlat Cătălin la telefon. O abandonezi!

— La străini? după tine ce mai urmează? a zis Dorin. Vinzi și apartamentul?

Atunci am izbucnit și eu.

— Veniți voi s-o luați! Una din voi! Stați măcar două săptămâni! Nu două ore la cafea, nu poze de Crăciun! Două săptămâni cu nopți nedormite, cu pampers, cu crize, cu uși încuiate, cu teamă să nu moară singură în bucătărie! Veniți și după aia vorbiți!

S-a lăsat liniște.

N-a venit niciunul.

În ziua internării, mama a fost calmă. Asta m-a durut cel mai tare. Se uita pe geam și zâmbea absent, de parcă mergeam la cineva în vizită.

— Rămâi și tu? m-a întrebat.

— Mai stau puțin, mamă.

— Bine, Mihaela, a zis ea.

Mi-a spus numele corect. Poate ultima dată cu limpezime.

În primele zile, am crezut că o să înnebunesc de vinovăție. Mă trezeam noaptea și puneam mâna pe telefon, convinsă că am auzit-o strigându-mă. Mă duceam zilnic. Îi duceam compot, șosete, crema ei de mâini. Uneori mă recunoștea. Alteori nu.

Dar după o lună, doctorița de acolo m-a tras ușor deoparte.

— S-a stabilizat. Mănâncă mai bine. Doarme mai bine. Are episoade, dar e monitorizată. Dumneavoastră când ați dormit ultima dată cum trebuie?

N-am știut ce să răspund.

Încet, am început și eu să respir. M-am întors la program normal. Mi-am tăiat părul, că nici de asta nu mai avusesem chef. Am ieșit într-o duminică în parc fără să mă uit din două în două minute la telefon. Prima dată m-am simțit vinovată. A doua oară, doar obosită. A treia oară, om.

Frații mei au tăcut o perioadă. După ce au mers și ei la cămin și au văzut-o curată, liniștită, îngrijită, parcă li s-a mai muiat glasul. Cătălin mi-a spus încet, în parcare:

— N-am știut că e chiar așa rău.

M-am uitat la el și n-am avut putere nici să-l iert, nici să-l cert. Doar am dat din cap. Ce folos?

Adevărul e că n-am dus-o acolo fiindcă n-am iubit-o. Am dus-o pentru că o iubeam și pentru că eu nu mai puteam. Și uneori dragostea nu arată frumos. Arată ca o femeie ruptă de oboseală, care semnează cu mâna tremurândă niște hârtii și apoi plânge singură pe hol.

Și azi, când plec de la ea, am nod în gât. Dar nu mai plec cu frica aceea animalică că o găsesc arsă, căzută sau dispărută. Plec știind că cineva e acolo toată noaptea.

Spuneți-mi voi, cât poate duce un singur om până să se rupă?

Și de ce cei care ajută cel mai puțin se grăbesc mereu să judece primii?