„Când mi-am făcut bagajele să plec la Cluj, fiul meu mi-a spus că nu mai am voie să-i spun mamă”
„Serios, mamă? La vârsta ta te apuci de viață nouă?”
Așa a început totul. Cu vocea lui Răzvan ridicată în bucătăria în care am făcut mii de ciorbe, plăcinte, cafele la cinci dimineața și unde, ani întregi, nici n-am știut că exist și eu ca om separat de ceilalți.
Aveam valiza lângă masă. Nu mare. Atât am putut să pun în ea fără să-mi tremure mâinile: două rochii, un pulover gros, actele, medicamentele și poza părinților mei. Atât.
„Nu mă apuc de nimic”, i-am zis. „Doar plec.”
El a râs scurt, urât.
„Pleci unde? La Cluj? Ce-ai tu la Cluj? Cine te așteaptă acolo?”
Nimeni nu mă aștepta. Și poate tocmai de-aia voiam să mă duc.
Am 56 de ani. Toată viața am stat în Bistrița, în aceeași casă pe care am ridicat-o cu Dumitru, fostul meu soț, din salarii mici, rate, datorii și nervi. El a murit acum șapte ani. De atunci, n-am mai trăit, dacă stau bine să mă gândesc. Am funcționat. Pentru Răzvan. Pentru casa asta. Pentru „ce-o să zică lumea” dacă o femeie singură își vede de viață.
Când Răzvan s-a însurat cu Irina, eu am zis că, gata, în sfârșit o să respir și eu. Numai că n-a fost așa. Tot eu făceam piața. Tot eu plăteam facturi când ei rămâneau fără bani până la salariu. Tot eu stăteam cu copilul lor când Irina era la muncă și Răzvan „avea treabă”. Mereu avea treabă.
Nu zic, mi-am iubit nepotul din prima clipă. Îl iubesc și acum de nu pot. Dar într-o zi m-am uitat în oglinda din baie și am avut un șoc. Aveam fața obosită, ochii stinși și părul prins la fel ca acum 20 de ani. M-am întrebat simplu: eu când am de gând să trăiesc?
Ideea cu Clujul n-a venit din senin. Am o verișoară acolo, Mariana. Mi-a spus de mai multe ori să vin, să stau câteva luni, să văd cum e. Are un apartament mic în Mănăștur și o cameră liberă. „Vino, Mario”, mi-a zis. „Nu trebuie să mori în aceeași rutină.”
Am ținut în mine luni de zile. Până într-o seară, la masă, când Răzvan mi-a întins iar o factură și a zis:
„Mamă, dacă poți s-o plătești tu luna asta, că avem ratele la mașină.”
M-am uitat la el și ceva s-a rupt. Nu cu scandal. Nu cu țipete. Pur și simplu s-a rupt.
„Nu mai pot”, am zis.
El nici n-a înțeles.
Am început să pun bani deoparte. Câte puțin. Din pensie, din niște bluze cusute pentru vecine, din meditațiile la română pe care le dădeam unei fete din bloc. Mi-am cumpărat pe ascuns o valiză ieftină din piață. Parcă furam ceva. Viața mea.
Când le-am spus că plec după Paște, Răzvan a explodat.
„Adică ne lași acum? Când știm și noi că ești aici, că ne putem baza pe tine?”
„Exact asta e problema”, i-am răspuns. „V-ați bazat pe mine de parcă eram mobilă în casă. Utilă. La îndemână.”
S-a înroșit la față.
„Ce vorbești? Tot ce avem am construit împreună!”
Atunci Irina, care până atunci tăcuse, a spus încet:
„Răzvan, mama ta are dreptate.”
S-a făcut liniște. Din aia rea.
El s-a întors spre ea ca și cum l-ar fi trădat.
„Și tu ții cu ea?”
„Nu țin cu nimeni. Dar o văd. Obosește de ani de zile. Noi ieșim, noi ne certăm, noi ne împăcăm, și ea rămâne aici cu tot.”
Răzvan a lovit cu palma în masă. Nepotul s-a speriat și a început să plângă din camera cealaltă. Mie mi s-a strâns inima.
„Bravo. Plecați toți, dacă asta vreți. Dar să nu mai zici că ești mamă, dacă îți lași copilul pentru chefuri la Cluj.”
Aia m-a rupt de tot.
Nu pentru că m-ar fi jignit. Ci pentru că am înțeles, în sfârșit, ce vedea el când se uita la mine. Nu o mamă. O obligație permanentă. Un om care trebuie să fie acolo, orice ar fi.
În noaptea aia n-am dormit. L-am auzit pe Răzvan plimbându-se prin curte, trântind poarta, fumând una după alta. Irina a venit la mine în cameră pe la două.
„Să nu renunțați”, mi-a șoptit. „O să mă urască și pe mine o vreme, dar o să-i treacă. El nu știe să piardă confortul.”
Am început să plâng. Ea s-a așezat lângă mine și mi-a ținut mâna. Culmea, femeia care intrase ultima în familia asta a fost singura care m-a văzut cu adevărat.
Dimineață, când a venit microbuzul spre Cluj, Răzvan n-a ieșit din casă. Stătea după perdea. Îi vedeam umbra. Eu mi-am luat valiza, geanta și o sacoșă cu mâncare făcută de Irina pentru drum.
În prag, nepotul meu a alergat la mine și m-a întrebat:
„Buni, te mai întorci?”
M-am aplecat și l-am strâns tare.
„Da, iubitul meu. Dar data viitoare vreau să vin în vizită, nu la muncă.”
Irina a început să plângă. Eu nu mai aveam lacrimi.
Când microbuzul a pornit, am văzut cu coada ochiului că Răzvan a ieșit totuși în curte. N-a făcut cu mâna. Doar stătea acolo, în trening, cu fața închisă, de parcă eu îi luam ceva ce i se cuvenea.
Poate, în mintea lui, chiar asta făceam.
În Cluj mi-a fost greu din prima zi. Orașul mare, zgomotul, camere străine, frica aceea prostească atunci când realizezi că nu mai ai pe cine să dai vina. Dar, pentru prima oară după mulți ani, când mi-am făcut cafeaua dimineața, n-am simțit că mă grăbește nimeni. Și am plâns iar. De liniște.
Răzvan nu mi-a vorbit trei săptămâni. Apoi mi-a scris doar atât: „Ai ajuns bine?”
Am stat cu telefonul în mână cinci minute. Și am răspuns: „Da. Acum încerc să ajung și la mine.”
Nici acum nu știu dacă m-a iertat. Sau dacă eu trebuia să cer iertare pentru că, după o viață întreagă, am ales și eu o dată pentru mine.
Spuneți-mi sincer: o mamă are voie să plece, dacă simte că altfel se pierde de tot?
Sau noi, femeile, trebuie să rămânem până nu mai rămâne nimic din noi?