Cu trei zile înainte de nuntă, am aflat că nu mai avem bani pentru tot ce promiseseră socrii — iar în seara aceea am crezut că pierd și nunta, și femeia pe care o iubeam

— Cum adică nu mai puteți plăti?

Am pus paharul pe masă atât de tare încât s-a vărsat puțin suc pe fața de masă. Eram în sufrageria părinților Iuliei, cu lista de așezare a invitaților în față, cu plicurile pentru formație pregătite și cu verighetele ridicate chiar în dimineața aia. Trei zile. Atât mai era până la nuntă.

Tatăl ei, nea Mircea, se uita în jos și își freca palmele de parcă voia să șteargă ceva de pe ele.

— Vlad, am făcut tot ce am putut… Dar nu mai avem de unde. Ni s-a blocat plata pentru marfa de la depozit, avem niște datorii mai vechi și… nu mai putem scoate banii promiși.

Mama Iuliei a început să plângă încet.

— Noi am vrut, mamă, să vă ajutăm. Dar pur și simplu nu mai putem.

M-am uitat la Iulia. A rămas nemișcată câteva secunde, apoi a spus foarte încet:

— Lasă, găsim o soluție.

Atunci am simțit cum îmi urcă sângele în cap.

— O soluție? Iulia, restaurantul trebuie plătit. Avansul la fotograf a fost dat. Candy bar, flori, meniuri, băuturi… Nu vorbim de două sute de lei.

Ea m-a prins de braț, dar m-am tras puțin.

— Nu te purta așa cu ai mei.

— Așa cum? Realist?

În momentul ăla s-a făcut o liniște urâtă. Din bucătărie se auzea doar frigiderul și un câine lătrând undeva pe uliță. Mi-a fost rușine că ridicasem tonul. Dar și mai tare m-a durut că nimeni nu părea să înțeleagă în ce ne băgasem.

Noi stabiliserăm clar de la început: ai mei acopereau formația și o parte din băutură, ai ei plăteau restaurantul. Așa se vorbise. Nu la nervi, nu pe fugă. La masă, cu pixul în mână.

Când am ieșit afară, Iulia a venit după mine.

— Ce vrei să facă? Să scoată bani din piatră seacă?

— Nu, Iulia. Voiam doar să ne spună mai devreme. Nu cu trei zile înainte. Nu după ce am semnat tot.

— Tata e terminat de stres. Nu vezi?

— Și eu ce sunt? Relaxat?

Ea și-a încrucișat brațele și m-a privit exact cum mă privea când știa că mă apropii de o limită.

— Tu vorbești de parcă au făcut-o intenționat.

— Eu vorbesc de responsabilitate.

— Eu vorbesc de părinții mei.

Și acolo s-a rupt tot. Pentru câteva ore, cel puțin.

În mașină, pe drumul spre apartamentul nostru din Pitești, n-am scos niciunul un cuvânt. Se însera. La un semafor, am văzut în geamul lateral reflexia ei. Avea ochii roșii și maxilarul încleștat. Am vrut să spun ceva mai moale, ceva care să repare, dar eram prea plin de frică.

Nu de bani, culmea. De ce însemna asta.

Dacă așa arătau primele noastre probleme mari, noi cum aveam să ducem restul vieții?

Ajunși acasă, a început iar.

— Putem lua un credit de nevoi personale, a zis ea, fără să se descalțe.

Am izbucnit.

— Pentru o noapte? Să plătim doi ani la o nuntă ca să ce? Să iasă lumea mulțumită că a mâncat sarmale la salon cu candelabre?

— Nu e pentru lume! E nunta noastră!

— Nu. Nunta noastră e ce putem duce fără să ne îngropăm.

Ea a tăcut. Și-a dat jos cerceii, i-a pus pe comodă și a zis printre dinți:

— Mereu ai problema asta. La tine totul se reduce la calcule.

— Iar la tine se reduce la a-i proteja pe ai tăi, chiar și când ne aruncă în haos.

Când am spus asta, am știut că am lovit unde nu trebuia. S-a așezat pe marginea patului și a început să plângă în tăcere. Fără dramă. Aia m-a rupt mai rău.

M-am dus în bucătărie și am stat acolo mult. Cu telefonul în mână. Am deschis aplicația băncii de trei ori. Aveam ceva economii, dar erau pentru avansul la un apartament, nu pentru o singură seară cu fum greu și pahare ciocnite de rude care oricum ar comenta. „A fost frumos, dar porția mică.” Sau „muzica prea tare”. Știm cum e.

Pe la miezul nopții, Iulia a venit lângă mine. Avea pe ea hanoracul meu vechi.

— Îmi pare rău, a zis.

— Și mie.

A stat puțin, apoi a întrebat:

— Dacă renunțăm?

M-am uitat la ea.

— La nuntă?

— La tot circul ăsta. Nu la noi.

Pentru prima dată în ziua aia, am respirat normal.

A doua zi dimineață am sunat restaurantul. Au reținut avansul și ne-au vorbit rece, de parcă eram niște copii iresponsabili. Florăreasa s-a supărat. Fotograful a acceptat să vină doar două ore, pentru cununia religioasă. Formația am anulat-o de tot, spre disperarea mamei mele, care a zis că „o să râdă lumea”.

Să râdă.

Am mutat totul în curtea părinților mei, la Ștefănești. Tata a scos mesele lungi de la vecinul. Mama și mătușile au făcut sarmale, salată de boeuf, friptură la tavă și două rânduri de plăcinte. Unchiul Costică a adus boxa lui mare, din aia de se aude pe două străzi. Verișoara mea a legat funde albe de gard. N-a fost elegant. A fost pe bune.

În ziua nunții, Iulia a venit în rochia ei simplă, fără alai, fără domnișoare aliniate ca la paradă. Când a intrat în curte, mama ei plângea, iar tatăl ei nici nu putea să mă privească.

M-am dus la el.

— Nea Mircea, gata. A trecut.

Omul a înghițit greu și mi-a spus:

— Să n-o plătești tu pentru greșelile noastre.

I-am strâns mâna. Atât. Dar în strângerea aia a fost mai mult decât în toate discuțiile din săptămâna aia.

Seara, după cununie, am dansat cu Iulia pe o melodie pusă de pe telefon, în curte, sub un bec galben și niște beculețe de Crăciun rămase de iarnă. Copiii alergau printre mese. Mirosea a busuioc, friptură și pământ udat. Și, culmea, era bine.

Nu cum ne imaginaserăm. Dar bine.

Atunci am înțeles că aproape ne-am despărțit nu din cauza lipsei banilor, ci din cauza orgoliului și a fricii de rușine. De parcă o căsnicie începe pentru invitați, nu pentru doi oameni care aleg să rămână unul lângă altul când se strică planul.

Și totuși mă mai întreb: voi ați fi putut ierta așa ușor o promisiune ruptă cu trei zile înainte de nuntă?

Sau uneori familia greșește grav, dar tot familie rămâne?