Am venit în casa fiului meu ca să ajut, dar într-o zi am înțeles că devenisem servitoarea lor și nimeni nici măcar nu vedea asta
„Mamă, iar ai lăsat prosopul meu pe calorifer? Ți-am zis că se usucă urât acolo.”
Am rămas cu mâna pe oala de ciorbă și cu privirea în podea. Era șapte fără zece dimineața, eu eram trează de la cinci, spălasem vasele rămase de seara trecută, pusesem cafeaua, pregătisem pachetul lui Radu și aerisisem toată casa. Iar Irina îmi vorbea de parcă eram femeia plătită la zi.
„Am uitat”, am zis încet.
A tras prosopul, a oftat tare și a plecat în dormitor fără să mai spună nimic.
Pe mine m-a durut mai tare oftatul decât vorbele.
M-am mutat la ei după ce am vândut casa din Fetești. Rămăsesem singură după moartea lui Gheorghe, pensia era mică, iar Radu a insistat.
„Vii la noi, mamă. Ce să mai stai singură? Ne ajutăm unii pe alții.”
Când mi-a zis asta, am plâns. Am crezut că la bătrânețe n-o să mai simt frica aia de a nu fi povară. M-am înșelat.
La început a fost bine. Irina mă întreba dacă vreau ceai, Radu mă lua cu mașina la piață duminica, mai povesteam seara la masă. După aceea, încet, fără ceartă mare, fără anunț, eu am început să fac tot.
„Dacă tot ești acasă, pui tu fasolea la înmuiat?”
„Mamă, vezi că vine curierul, rămâi tu să-l aștepți.”
„Poți să iei copilul de la grădi, că eu ies mai târziu?”
Și am făcut. Mereu am făcut.
Nu mă deranja munca. Toată viața am muncit. M-a omorât felul în care dispăream din ochii lor. Casa era lună, hainele împăturite, mâncarea caldă, copilul spălat, și nimeni nu mai zicea nici „mulțumesc”, nici „ești obosită?”, nimic.
Dacă mă așezam și eu zece minute pe canapea, Irina apărea din senin:
„Doamna Elena, n-ați văzut cumva unde e bluza mea albă?”
Doamna Elena.
Nu „mama”, nu „mami”, nu măcar „Elena”. Doamna Elena, dar pe tonul ăla… de parcă eram pusă acolo pentru treabă.
Radu nu vedea. Sau nu voia. Venea seara rupt de muncă, mânca și zicea:
„Ce bine miroase. Mamă, tu gătești cel mai bine.”
Și atât. Se ridica de la masă, lăsa farfuria în chiuvetă și mergea la duș. Eu strângeam după toți, cu spatele înțepenit și cu genunchii tari de durere.
Într-o joi, am simțit că mi se taie picioarele. Spălam baia. M-am ridicat prea repede și s-a învârtit totul cu mine. M-am așezat pe marginea căzii și am început să plâng, așa, prostesc, cu mopul lângă mine. Nu de rău fizic. De umilință.
În seara aia, Irina a intrat în bucătărie și a zis:
„N-ați apucat să călcați cămășile lui Radu?”
Atunci m-am uitat la ea și, pentru prima dată, n-am mai înghițit.
„Nu. N-am apucat. Că am amețit în baie după ce am făcut curat în toată casa.”
S-a uitat la mine scurt, rece.
„Puteați să spuneți.”
Am râs. Un râs din ăla care nu era râs.
„Și când să spun, Irina? Între ciorbă, aspirator și grădiniță?”
A tăcut, apoi a ridicat din umeri.
„N-am vrut să vă supărați. Dar și eu muncesc.”
„Și eu ce fac?” am întrebat. „Stau?”
Radu a intrat exact atunci. S-a uitat de la una la alta, deja iritat.
„Iar vă certați?”
M-a lovit acel „iar”, deși era prima dată când deschideam gura.
„Nu ne certăm”, am spus. „Vorbeam.”
„Ba nu, acum vorbim”, am zis mai tare. „Stai jos.”
Cred că și el s-a speriat de tonul meu. N-am fost niciodată femeie guralivă. M-am așezat la masă, dar mâinile îmi tremurau.
„Eu n-am venit aici să fiu slugă. Am venit pentru că mi-ai spus că suntem familie.”
Radu a clipit des.
Irina s-a încordat imediat.
„Nu v-a tratat nimeni ca pe o slugă.”
„Ba da”, am zis. „Poate nu cu vorba directă. Dar cu obiceiul. Cu felul în care lăsați totul pe mine. Cu felul în care cereți, nu întrebați. Cu felul în care nimeni nu se gândește că și eu obosesc.”
Radu s-a frecat pe frunte.
„Mamă, de ce n-ai spus până acum?”
M-am uitat la el și m-a durut mai rău decât toate.
„Pentru că am vrut pace. Pentru că mi-a fost frică să nu zici că te bat la cap. Pentru că o mamă… lasă de la ea. Tot lasă. Până nu mai rămâne nimic.”
În bucătărie s-a făcut liniște. Se auzea doar frigiderul.
Am continuat, deși aveam nod în gât.
„De mâine nu mai fac tot. Gătim pe rând. Voi vă strângeți după voi. Irina își calcă singură hainele. Radu duce copilul la grădi de câte ori poate. Eu ajut, dar nu mai duc casa în spate singură. Dacă pentru voi e prea mult, spuneți-mi acum și îmi caut o garsonieră cu chirie. Mă descurc. Mai rău decât să mă simt străină în casa copilului meu nu cred că poate fi.”
Irina a roșit. Prima dată am văzut-o fără replică.
Radu s-a ridicat și a venit lângă mine.
„Mamă… iartă-mă. Am fost prost. Am văzut că le faci pe toate și mi s-a părut comod. N-am mai gândit.”
„Exact”, am zis. „V-a fost comod.”
Irina a început și ea, mai încet decât o știam.
„Aveți dreptate. M-am obișnuit. Și… da, am profitat. Nu mi-am dat seama cât de mult.”
Nu știu dacă atunci a simțit cu adevărat sau doar s-a speriat că plec. Dar măcar a spus-o.
În seara aia n-am mai strâns masa. M-am dus în cameră și am închis ușa. I-am auzit în bucătărie mișcând farfurii, vorbind încet. Pentru prima dată după mult timp, n-am simțit vină că mă odihnesc.
A doua zi, Radu a făcut cafeaua. Era cam slabă, dar am băut-o până la capăt.
Poate că uneori familia nu te rănește din răutate, ci din obișnuința de a te avea mereu la îndemână. Dar asta doare la fel.
Spuneți-mi voi, cât ar trebui să tacă o mamă ca să păstreze pacea? Și din ce moment tăcerea nu mai e iubire, ci doar o formă de a te pierde pe tine?