Am înțeles că în casa noastră eram ultima abia când am rămas singură la masă, cu ciorba rece și verigheta grea pe deget

„Iar pleci?” am întrebat cu polonicul în mână, în timp ce aburul din ciorbă îmi urca în ochi și aproape că mă ustura mai tare decât răspunsul lui.

Mihai nici măcar nu s-a uitat la mine. Își căuta cheile prin buzunar, agitat, cu telefonul prins între umăr și obraz.

„Da, mă duc până la Irina. A făcut febră Vlad și Mara plânge. N-am cum să stau.”

N-am cum să stau. Vorba lui preferată.

Am rămas lângă aragaz, cu focul mic și cu inima strânsă. Era a treia oară în săptămâna aia când pleca în fugă la fosta lui soție. Nu la copii, cum îmi repetam eu ca să nu par mică și geloasă. La Irina. Pentru că, de fiecare dată, nu era doar despre dus un copil la medic sau stat o oră cu ei. Era despre cumpărături făcute împreună, becuri schimbate la ea în apartament, rate plătite „că luna asta e greu”, vacanțe discutate fără mine și decizii luate în care eu aflam ultima.

„Mihai, azi trebuia să mergem la mama. Știi că m-a rugat de o săptămână.”

A oftat tare, din prag.

„Doamne, Andreea, chiar acum? Nu vezi că e o urgență?”

Și uite așa, eu eram mereu femeia care alegea momentul prost.

Nu m-am certat atunci. Mi-am înghițit nodul din gât, ca de obicei. Am sunat-o pe mama și i-am zis că nu mai ajungem. A tăcut două secunde, apoi a zis încet:

„Iar?”

M-a durut acel „iar” mai mult decât dacă m-ar fi certat.

Când l-am cunoscut pe Mihai, mi-a spus clar că are doi copii și că ei vor fi mereu pe primul loc. Am respectat asta. Chiar am admirat-o. Mi s-a părut semn de bărbat serios, nu de tată absent. Numai că, încet-încet, locul întâi s-a lățit atât de mult, încât m-a împins pe mine afară din poză.

Am început cu lucruri mici. O aniversare anulată fiindcă Irina „nu se simțea bine și n-avea cine să stea cu cei mici”. Un weekend la Brașov pierdut pentru că Vlad avea meci și Mihai trebuia musai să fie acolo. Banii strânși de mine pentru un avans la mașină s-au dus pe reparația centralei din apartamentul Irinei, că „stau și copiii acolo, cum să-i las în frig?”

Și de fiecare dată, dacă deschideam gura, mă simțeam monstrul din poveste.

„Tu n-ai copii, n-ai cum să înțelegi”, îmi spunea el.

Fraza asta m-a sfâșiat de zeci de ori.

De parcă iubirea mea conta mai puțin. De parcă faptul că nu născusem nu mă făcea om, femeie, familie.

Apogeul a fost într-o duminică. Făcusem sarmale, venise și sora mea, Cristina, cu băiatul. Voiam, pentru prima dată după mult timp, o masă normală. O zi a noastră. Mihai a stat mai mult pe telefon, se ridica mereu de la masă, ieșea pe balcon. La un moment dat, Cristina s-a uitat la mine lung. Eu m-am prefăcut că nu văd.

După ce au plecat ai mei, am strâns farfuriile în liniște. El a intrat în bucătărie și a zis, fără nicio introducere:

„Mâine trebuie să merg cu Irina la notar.”

Am încremenit.

„La notar? De ce?”

„Pentru niște acte. Apartamentul. E mai simplu dacă sunt și eu acolo.”

Am lăsat farfuria în chiuvetă și s-a spart. Sunetul ăla m-a trezit, cred.

„Și pe mine când aveai de gând să mă întrebi dacă e simplu și pentru mine?”

S-a uitat la mine iritat, de parcă făceam scandal din nimic.

„Iar dramatizezi.”

Asta a fost. Nu notarul. Nu Irina. Nu copiii. Cuvântul ăla. Iar.

Iar dramatizezi.

M-am șters pe mâini și m-am așezat la masă. Mâinile îmi tremurau atât de tare, că abia mi-am împreunat degetele.

„Mihai, uită-te la mine.”

S-a uitat. Prima oară cu adevărat după mult timp.

„Eu în viața ta ce sunt?”

„Soția mea. Ce întrebare e asta?”

„Nu. Soția ta e aia pe care o consulți. Pe care o protejezi. Cu care faci planuri. Eu sunt omul care înțelege mereu. Care cedează mereu. Care își mută programul, își amână familia, își dă banii, își înghite supărările, ca să nu se strice echilibrul tău cu fosta ta viață.”

A vrut să mă întrerupă.

„Nu, lasă-mă. Că eu te-am lăsat pe tine ani de zile.”

M-a privit uluit. Poate pentru că vorbeam calm. Cred că liniștea mea l-a speriat mai rău decât un țipăt.

„Andreea, exagerezi. Sunt copiii mei.”

„Nu copiii tăi mă scot din viața mea. Faptul că tu n-ai pus niciodată o limită o face.”

A tăcut.

Și în tăcerea aia am știut. A înțeles. Dar prea târziu.

I-am spus că plec. Nu teatral, nu cu amenințări. Pur și simplu. I-am zis că nu mai pot trăi într-o casă în care eu sunt mereu planul de rezervă. Că m-am săturat să mă comport de parcă nevoile mele sunt un moft și ale altora sunt lege.

În noaptea aia am împachetat puțin. Câteva rochii, actele, o poză cu tata și trusa mea de cosmetice. El stătea pe marginea patului și repeta încet:

„Nu se poate termina așa…”

Ba da. Așa se termină multe lucruri. Nu cu urlete. Ci cu oboseală.

Când am închis ușa, m-a strigat pe nume. N-am întors capul. Dacă mă întorceam, poate cedam iar. Și eu nu mai voiam să mă pierd încă o dată.

La mama acasă am plâns în baie, cu apa pornită, ca să nu mă audă. Nu plângeam doar după el. Plângeam după mine. După femeia care, din dorința de a fi înțelegătoare, ajunsese invizibilă.

Poate unii o să spună că trebuia să accept. Că așa e când iubești un om cu trecut, cu copii, cu obligații. Dar unde se termină responsabilitatea și unde începe abandonul față de omul de lângă tine?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Am cerut prea mult… sau doar am obosit să fiu mereu ultima?