„Mami, promite-mi că n-o să lăsați salonul gol…” Povestea băiatului nostru care a plecat prea devreme, dar a umplut spitalele din România cu cărți 📚💔

„Tati, iar plânge băiețelul de la trei. N-are nimic de făcut. Du-i cartea mea cu dinozauri.”

Asta mi-a spus Răzvan într-o seară în care abia mai putea să stea ridicat pe pernă. Avea buzele uscate, mâinile subțiri și ochii ăia mari care mă terminau de fiecare dată. În salon mirosea a dezinfectant și a ceai vechi. Pe hol se auzeau pași grăbiți, un cărucior metalic și câte un plâns scurt, înfundat, de copil obosit de atâta durere.

Eu, tatăl lui, am rămas cu cartea în mână și n-am știut ce să zic. Soția mea, Mirela, s-a întors spre geam și și-a dus pumnul la gură. Nu voia să-l vadă că plânge. Nici eu nu voiam. Dar adevărul e că eram deja sfărâmați.

Răzvan avea nouă ani și o boală pe care, la început, doctorii au rostit-o rar, de parcă dacă o spuneau mai încet durea mai puțin. N-a durut mai puțin. A durut din prima clipă.

Lunile de spital ne-au schimbat pe toți. Eu făceam naveta între serviciu, spital și casă, încercând să țin totul în picioare. Mirela dormea pe scaun lângă patul lui, cu aceeași bluză două zile la rând, cu ochii roșii și nervii întinși la maximum. Ne certam din orice.

„Unde ai fost două ore?” mă întreba ea în șoaptă, ca să nu-l trezească.

„La farmacie și la contabilitate, Mirela, nu la cârciumă.”

„Parcă nici nu mai ești aici.”

„Dar unde să mai fiu?!”

Vorbeam urât. Tăiam unul în altul exact când aveam mai mare nevoie să ne ținem. Rușinos, dar asta e. Când ți se prăbușește copilul sub ochi, nu mai ești versiunea ta bună.

În salon, Răzvan vedea tot. Mai mult decât credeam noi.

Într-o dimineață, m-a tras de mânecă.

„Să nu vă mai certați din cauza mea.”

Mi s-a făcut frig. I-am spus repede că nu din cauza lui, că suntem doar obosiți. M-a privit lung, de parcă voia să mă ierte el pe mine.

Răzvan iubea cărțile de mic. La bloc, în Berceni, îl găseam mereu pe covor, cu câte o enciclopedie veche luată de la anticariat sau cu povești primite de la vecina de la patru. În spital, cărțile au devenit refugiul lui. Când nu mai suporta perfuziile, citea. Când îi era frică, mă punea să-i citesc eu. Când îl durea prea tare și nu putea dormi, îi ruga pe ceilalți copii să aleagă o poveste.

Apoi a început să spună tot mai des același lucru:

„Mami, aici ar trebui să fie o bibliotecă. Nu mare. Da’ una adevărată. Să nu mai stea copiii numai cu perfuzia și tavanul.”

Mirela îl mângâia pe frunte și zâmbea forțat.

„Facem, puiule.”

„Promiți?”

„Promit.”

Eu tăceam. Nu pentru că nu credeam. Ci pentru că mi-era teamă de promisiuni.

Când a murit, s-a rupt tot. Nu știu altfel cum să spun. Casa noastră a devenit de nerecunoscut. Jucăriile au rămas pe raft, pijamaua lui pe spătarul scaunului, semnul de carte între paginile unei cărți neterminate. Mirela nu mai deschidea perdelele. Eu stăteam până târziu în mașină, în fața blocului, incapabil să urc.

Ne-am îndepărtat rău.

La un moment dat, ea mi-a spus printre dinți:

„Tu fugi.”

„Și tu m-ai lăsat singur cu tot.”

„Eu mi-am îngropat copilul și tu vorbești de facturi?”

„Cine crezi că le-a plătit?”

A tăcut. Am tăcut și eu. În seara aia am crezut, sincer, că mariajul nostru s-a terminat.

După câteva zile, Mirela a venit la mine cu caietul lui Răzvan. Îl găsise într-un sertar. Pe o pagină, cu litere strâmbe, scria: „Pentru copiii care stau mult în spital. Să nu se plictisească și să nu le fie așa frică.”

M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng cum n-am plâns nici la înmormântare. Mirela s-a pus lângă mine. Nu ne-am cerut iertare atunci. Dar ne-am ținut de mâini. Și, ciudat, de acolo am început iar.

Am făcut o asociație cu numele lui. La început ne-au ajutat rudele, doi prieteni, colega Mirelei de la farmacie și vecinii din bloc. Am pus un anunț simplu pe internet și am mers prin școli, grădinițe, librării, chiar și prin două sedii de firmă unde ne tremura vocea când povesteam de ce strângem cărți.

N-a fost ușor. Unii ne-au închis ușa politicos. Alții ne-au spus că lumea nu mai citește. Am primit și cutii cu cărți rupte, murdare, de parcă pentru copiii din spital merge orice. M-am enervat, am vrut să renunț de câteva ori.

Dar apoi veneau voluntarii sâmbătă dimineața, sortam volumele pe categorii, ștergeam copertă cu copertă, lipeam etichete, făceam pachete pentru spitale din București, Iași, Cluj, Craiova, Constanța. Și simțeam că Răzvan e acolo, undeva, în toată agitația aia.

Prima dată când am dus cărțile într-un salon de pediatrie, o fetiță a luat în brațe un volum cu povești și a spus încet:

„Pot s-o păstrez lângă mine?”

Mirela a ieșit pe hol și a început să plângă. De data asta, altfel.

Au trecut anii și s-au strâns mii de volume. Am ajuns și în centre medicale unde copiii stăteau cu săptămânile, luni întregi. Uneori primim mesaje de la părinți care ne spun că, pentru o oră, copilul lor a uitat de ac și de teamă. Pentru o oră. Și uneori o oră înseamnă enorm.

Durerea n-a trecut. Nu trece. Doar că acum are un rost. Răzvan n-a apucat să crească, dar visul lui a crescut în locul lui și, Doamne, câți copii a atins.

Mă întreb des dacă noi l-am salvat pe visul lui sau visul lui ne-a salvat pe noi.

Voi ce ați fi făcut în locul nostru? Și credeți că o promisiune spusă unui copil poate ține doi oameni în viață?