„Ți-am spus să nu te duci mai în larg…” În ziua în care fratele meu a intrat în râu și nu s-a mai întors, familia noastră s-a rupt în două

„Matei, vino înapoi!” am țipat atât de tare, că mi s-a rupt vocea. El s-a întors o secundă spre mine, a ridicat mâna și a râs. Râsul ăla încă îl aud noaptea. După aceea l-am văzut cum mai dă două brațe, încă unul, și pe urmă… nimic clar. Doar apa tulbure a Buzăului, niște cercuri care s-au lățit și panica mea care m-a lovit în piept ca o piatră.

Era duminică, cald, lipicios, una din zilele alea în care toți cred că li se poate întâmpla orice, numai rău nu. Merseserăm la râu cu încă trei prieteni de-ai lui, Doru, Ionuț și Cătălin. Luaseră o boxă mică, semințe, suc la pet. Eu mă dusesem mai mult să-l supraveghez, deși avea 19 ani și ura când îi spuneam ce să facă.

„Nu te duce în partea aia, curentul e nenorocit”, i-am spus de cel puțin trei ori.

„Lasă-mă, Irina, că nu-s copil.”

Asta mi-a zis. Cu jumătate de gură, iritat, cum îmi răspundea de când începuse să creadă că e bărbat și că eu sunt doar o soră stresantă.

N-am apucat nici măcar să-mi scot papucii bine când l-am văzut depărtându-se. Prietenii lui râdeau, îl încurajau.

„Hai, mă, Matei, până la salcia aia!”

Și el s-a dus. Normal că s-a dus.

Când a început să se zbată, primul care a încremenit a fost Doru. A zis încet: „Bă, nu mai face mișto.” Dar nu era mișto. Se vedea. Se vedea din felul în care lovea apa, din capul care apărea și dispărea, din pauza aia groaznică în care nimeni n-a înțeles ce se întâmplă.

Ionuț a intrat după el două-trei metri, apoi s-a oprit. Curentul îl trăgea și pe el. Eu urlam. Cătălin a sunat la 112 cu mâinile tremurând atât de tare, că abia nimerea ecranul.

Până au venit pompierii, până au venit oamenii de pe mal, până a apărut barca, eu eram deja alt om. Simțeam că îmi pocnește capul. Mă uitam la apă și mă gândeam prost, absurd: dacă intru și eu, poate îl găsesc. Dacă țip mai tare, poate mă aude. Dacă n-a murit încă. Dacă. Dacă.

L-au găsit după aproape două ore, mai jos, prins între niște crengi. Când l-au adus la mal, mama a căzut în genunchi înainte să-l atingă. Tata n-a plâns atunci. S-a făcut alb la față și a rămas nemișcat, cu pumnii strânși, de parcă dacă se mișca, se rupea și el.

Înmormântarea a fost un coșmar lung, pe căldură. Oameni mulți, vorbe și mai multe. „Dumnezeu să-l ierte.” „Așa i-a fost scris.” „Era tânăr, păcat.” Le auzeam și nu simțeam nimic. Doar când s-a apropiat mama de mine, la cimitir, și mi-a spus printre dinți: „Tu erai cu el”, am simțit că intru în pământ.

N-a țipat. Asta a durut și mai tare.

Din ziua aia, în casa noastră s-a schimbat aerul. Tata a început să vină tot mai târziu de la service, să nu mai stea la masă cu noi. Mama spăla aceleași farfurii de două ori, uita aragazul aprins, apoi se închidea în camera lui Matei și stătea pe întuneric. Eu mă trezeam noaptea din somn convinsă că-l aud intrând, trântind ușa, cerând ceva de mâncare.

După vreo trei săptămâni, mama a izbucnit.

„De ce nu l-ai oprit?”

„Am încercat.”

„Nu destul!”

Tata a dat cu palma în masă.

„Gata, Mariana!”

Dar era prea târziu. Cuvintele erau deja acolo, între noi, ca niște cioburi.

N-am mai mâncat împreună mult timp. Eu plecam dimineața la muncă și mă întorceam târziu doar ca să evit casa. Lucram la un magazin de haine din oraș și zâmbeam la cliente cu un nod în gât. În pauze mergeam în spate și plângeam cinci minute, după care îmi ștergeam fața și ieșeam iar.

Într-o seară au venit la mine Doru și Ionuț. Stăteau în fața blocului, cu ochii în pământ. Doru slăbise mult.

„Nu mai pot dormi”, a zis. „Îl visez cum se uită la mine.”

Ionuț a început să plângă direct, fără ocolișuri.

„Dacă mă duceam mai repede după el? Dacă nu-l provocam?”

Am vrut să-i urăsc. Jur că am vrut. Să le spun să dispară, că din cauza lor fratele meu a murit. Dar m-am uitat la ei și am văzut niște copii speriați, nu niște monștri. Și tocmai asta m-a rupt mai tare.

Am stat pe bordură aproape o oră. N-am zis lucruri deștepte. Doar adevărate.

„Și eu l-am strigat de trei ori”, am spus. „Și eu puteam să plecăm mai devreme. Și eu… nu știu.”

Doru și-a acoperit fața cu palmele.

„Mă-sa nu mă mai lasă nici să intru la ei în curte.”

Nici pe mine mama nu mă mai privea cum o făcea înainte. Uneori aveam impresia că atunci când mă vede, vede ultima zi a lui Matei.

A trecut aproape un an până să mergem împreună la râu. Nu de plăcere. De nevoie, cred. Tata a zis simplu: „Nu putem fugi la nesfârșit.” Mama n-a vrut la început, apoi a venit și ea, cu o lumânare într-un borcan mic.

Pe mal era liniște. Apa curgea de parcă nu luase nimic de la nimeni. M-a enervat liniștea aia.

Mama a început să plângă încet. Nu isteric. Obosit. Apoi s-a întors spre mine și a spus ceva ce am așteptat luni întregi și, totuși, m-a lovit nepregătită.

„Te-am pedepsit pe tine pentru că nu puteam să-l aduc înapoi.”

Atât. Nici discurs, nici îmbrățișări din filme. Dar eu am simțit cum mi se înmoaie picioarele.

M-am apropiat de ea și pentru prima dată după moartea lui Matei am plâns una în brațele celeilalte. Tata stătea puțin mai în spate și își ștergea ochii pe furiș. Doru și Ionuț au venit și ei mai târziu, au lăsat flori și au rămas tăcuți. Era prima dată când tăcerea nu mai părea o acuzație.

Nu cred că există vindecare curată după așa ceva. Există doar zile în care poți respira și zile în care nu poți. Există vină care se mai tocește, dar nu dispare de tot. Și există iertare, da, dar vine strâmb, vine în bucăți, vine când nu te aștepți.

Încă mă întreb dacă aș fi putut face mai mult. Cred că o să mă întreb toată viața.

Dar voi cum trăiți cu un „dacă” care nu mai poate schimba nimic? Și cum îți ierți inima când mintea nu te lasă?