Am aflat în sala de nașteri că băiatul pe care îl așteptam nu era al meu, iar în ziua în care ea a ieșit din spital și-a lăsat copilul în urmă și ne-a distrus pe toți

„Cum adică nu seamănă deloc cu tine?”

Asta mi-a șoptit mama pe holul maternității, cu ochii lipiți de geamul salonului. Eu încă aveam geanta în mână, venisem direct de pe drum, rupt de oboseală după douăzeci de ore cu autocarul din Italia. Nici nu apucasem să-mi trag sufletul. Mă gândeam doar că o să-mi văd băiatul, că o să-i sărut fruntea și gata, toate lunile alea de șantier, frig, beton și dormit cu alți patru într-o cameră or să capete un rost.

Dar când am intrat, Loredana nici nu s-a uitat la mine cum se uita altădată. Ținea cearșaful strâns la piept și evita să-mi întâlnească privirea.

„Ai ajuns”, a zis încet.

Atât.

Nici lacrimi de bucurie, nici „uite-l pe tati”. Doar vocea aia seacă, de parcă eram un vecin venit cu o pungă de portocale.

M-am apropiat de pătuț. Copilul dormea. Piele mai închisă, păr negru-negru, trăsături care nu semănau nici cu mine, nici cu cineva din familia mea. Și poate că dacă era doar atât, îmi ziceam că-s prostii, că un nou-născut se schimbă. Dar asistenta, fără să vrea, a aruncat o replică și mi-a rupt genunchii.

„Important e să fie sănătos. Că în rest… seamănă leit cu tatăl.”

A tăcut când m-a văzut.

Am simțit cum mi se urcă sângele în cap.

„Loredana, uită-te la mine.”

Ea plângea deja.

„De cât timp?” am întrebat.

N-a zis nimic.

„De cât timp, mă?”

Mama a ieșit pe hol. Taică-su, care venise și el, a rămas înțepenit lângă ușă. N-a scos un cuvânt. Loredana și-a pus palmele pe față și a spus printre degete:

„A fost o prostie.”

Prostie.

Eu munceam pe schele la Verona, cu mâinile crăpate și spatele făcut praf, trimiteam bani în fiecare lună, am plătit avansul la casă, mobila pentru camera copilului, analize, tot. Și ea îmi spunea că a fost „o prostie”.

Am aflat în aceeași zi și cine era. Cătălin. Vecinul de peste două străzi. Ăla care mă bătea pe umăr când veneam acasă de Crăciun și-mi spunea: „Hai, frate, că mai tragi un pic și gata, îți faci viața.” Îi dădusem și cheile o dată să verifice centrala.

Nu știu ce m-a ținut să nu fac scandal acolo. Poate copilul. Poate mirosul de spital. Poate faptul că îmi amorțiseră toate.

În zilele următoare, satul a aflat înainte să înțeleg eu ce mi se întâmplă. La magazin, femeile vorbeau mai încet când intram. Pe uliță, bărbații se uitau într-o parte. Mama Loredanei plângea și spunea că fata ei „a fost zăpăcită”, de parcă vorbeam de un borcan spart, nu de o viață făcută praf.

Eu am mai mers o dată la spital. Voiam un adevăr clar, spus fără ocol. Loredana stătea pe marginea patului și privea în gol.

„Îl iei acasă?” am întrebat.

A ridicat din umeri.

„Nu știu.”

„Cum adică nu știi? E copilul tău.”

„Nu pot, Sandu. Nu pot să mă uit la el.”

M-am dat un pas înapoi. Aia a fost clipa în care am înțeles că nu mai vorbeam cu femeia cu care m-am însurat. Era ca și cum tot ce știam despre ea se topise.

„Și când te-ai uitat la mine în ochi și m-ai lăsat să cred că e al meu, atunci ai putut?”

A început să plângă mai tare.

„Mi-a fost frică.”

„Nu. Ți-a convenit.”

După externare, n-a venit acasă cu copilul. A semnat niște acte, cu mâna tremurândă, și l-a lăsat în grija statului. Nici acum nu pot să uit imaginea aia. O geantă mică, roz, pusă lângă ușă. Ea ieșind din spital cu capul în pământ. Fără copil. Fără să se uite înapoi.

Mamei i s-a făcut rău când a auzit. Tata a înjurat-o pentru prima dată în viața lui. Ai ei n-au mai știut unde să se ascundă de rușine. Iar eu… eu m-am dus direct la un avocat din oraș.

Divorțul a fost rapid. N-am mai avut ce salva. Ea nici n-a avut putere să se apere. Stătea pe scaun și răspundea încet, cu ochii umflați. Cătălin dispăruse între timp. Se zvonea că plecase la Brașov, la muncă. Mare bărbat.

După aceea, Loredana a rămas singură într-o garsonieră închiriată la marginea orașului. Nici familia ei nu a mai primit-o cum o primea înainte. Maică-sa o ajuta pe ascuns, cu mâncare și bani puțini. Vecinii o vorbeau. Unele femei o arătau cu capul când trecea. Poate prea dur, poate meritat, nu știu. Dar știu că izolarea aia a mâncat-o de vie.

Am auzit după luni bune că a încercat să meargă să vadă copilul. N-au lăsat-o imediat. Era prea târziu pentru gesturi din astea făcute pe jumătate. Sau poate nu era. Nu mai știu nici eu ce să cred.

Pe mine m-a ros altceva. Nu doar că m-a înșelat. Ci că m-a lăsat să iubesc un vis care nu exista. Că m-a făcut să aleg nume, să cumpăr pătuț, să vorbesc seara la telefon cu burta ei, în timp ce adevărul stătea între noi ca un zid.

Uneori mă gândesc la copil, deși nu are nicio vină. Mă gândesc dacă doarme bine, dacă plânge mult, dacă îl ține cineva în brațe când îi e frică.

Și mă mai gândesc ceva: cât de singur trebuie să fii în tine ca să-ți abandonezi propriul copil? Și cât de mult poate duce un om până se rupe de tot?