Tata mi-a spus să plec din casa în care mă întorsesem cu copilul în brațe, iar în seara aia am înțeles că uneori nu sărăcia doare cel mai tare, ci rușinea

„Nu mai pot, Irina, înțelegi? Nu mai pot!” a izbucnit tata, lovind cu palma în masă atât de tare încât s-a răsturnat cana cu ceai. Matei, băiatul meu, s-a speriat și a început să plângă din camera cealaltă. Iar eu am rămas în picioare, cu lingura în mână, uitându-mă când la ceaiul care curgea pe fața de masă, când la tata, roșu la față, cu ochii obosiți și goi în același timp.

Mama a încercat să spună ceva.

„Lasă, Ilie, nu a vrut…”

„Ba exact asta vreau să spun! Că nu mai merge așa! Eu muncesc, plătesc, suport țipete, jucării peste tot, scandal în fiecare zi, și tu…” s-a întors spre mine, „tu stai și aștepți să se rezolve singure lucrurile.”

M-a ars. Pentru că, într-un fel, știam că asta vede el. Nu nopțile în care adormeam cu Matei pe piept și cu telefonul în mână, căutând chirii imposibile. Nu diminețile în care plecam la grădiniță cu stomacul gol, ca să-i pot lua lui biscuiții lui preferați. Nu umilința de a mă întoarce la părinți la 32 de ani, după ce m-am despărțit de tatăl copilului meu.

M-am dus la Matei, l-am luat în brațe și l-am legănat până s-a liniștit. Tata n-a venit după mine. Nici nu mă așteptam.

Totul începuse cu un an înainte, când am plecat de la Cătălin. Lumea îmi spunea că ar trebui să fiu recunoscătoare că „măcar nu bea” și că „toți bărbații mai ridică tonul”. Numai că una e tonul și alta e să-ți spună zilnic că ești o povară, că salariul tău de educatoare e de râsul lumii și că, fără el, n-ai fi în stare nici să plătești curentul. Ultima oară, Matei era în bucătărie când Cătălin a împins scaunul cu atâta nervi, încât a izbit peretele. Băiatul a început să tremure. Atunci am știut. Am pus câteva haine într-o geantă și m-am dus la ai mei.

Doar că acasă la ai mei n-a fost refugiu. A fost o pauză cu reproșuri.

Mama oftează mult, se plânge că o doare spatele, dar tot ea spală, strânge, îl mai ia pe Matei când eu sunt la program prelungit. Tata s-a închis tot mai tare. Îl deranja că întârziam, că n-aveam bani destui, că nu contribuim „ca lumea”. Și avea dreptate, într-o măsură care mă făcea să mă simt și mai mică.

În seara aia, după ce Matei a adormit, tata a bătut în ușă.

„Ai o lună.”

Am crezut că n-am auzit bine.

„Ce?”

„O lună să-ți găsești ceva. O cameră, o garsonieră, ce poți. Dar nu mai merge. Eu vreau liniște în casa mea.”

„Tată… cu ce bani?”

A ridicat din umeri. Gestul ăla m-a rupt mai rău decât dacă ar fi țipat din nou.

A doua zi, în pauza de la grădiniță, am intrat pe toate grupurile de chirii. La garsoniere nici n-avea rost să mă uit. Prea scumpe. M-am oprit la camere într-un apartament sau într-o curte comună, prin Rahova, Ferentari, Giurgiului. Zone pe care, sincer, le ocoleam altădată. Acum dădeam mesaje cu inima strânsă.

„Aveți voie cu copil?”

Asta era prima întrebare.

De cele mai multe ori răspunsul venea sec.

„Nu.”

Sau și mai rău:

„Copiii fac gălăgie.”

„Nu vrem complicații.”

La a treia vizionare, proprietara, o femeie pe nume Viorica, m-a măsurat din cap până-n picioare și a zis:

„Și bărbatul unde e?”

„Nu mai suntem împreună.”

A strâmbat din gură.

„Aha. Și dacă nu plătiți?”

Am simțit cum îmi ard obrajii.

„Plătesc. Muncesc.”

„Toate zic așa.”

Am plecat cu Matei de mână, fără să mai spun nimic. El mă tot întreba dacă acolo o să fie casa noastră. Eu îi spuneam „vedem, puiule”, și-mi venea să plâng în mijlocul străzii.

Când m-am întors seara, tata se uita la știri. Nici nu și-a ridicat ochii.

„Ai găsit?”

„Nu.”

„Păi caută mai serios.”

Atunci am explodat și eu. Poate urât, poate prea târziu.

„Mai serios? De o lună trăiesc cu nodul în gât! Crezi că mie îmi place să cer? Crezi că n-am obosit să mă simt în plus în casa asta?”

Mama a început să plângă din bucătărie.

Tata s-a ridicat încet.

„Și eu am obosit, Irina. Să văd cum te stingi aici. Să-l aud pe copil plângând. Să știu că te ții de pereți și tot nu faci pasul. Te-am ajutat cât am putut. Acum trebuie să te miști.”

M-a lovit altfel replica asta. Nu cu răutate. Cu adevăr. Poate crud, dar adevăr.

După două zile, am găsit o cameră mică într-o casă veche, la o doamnă văduvă, în Giurgiului. Mobilă veche, sobă electrică, baie pe hol, curte îngustă cu ciment crăpat. Dar femeia, tanti Florica, s-a uitat la Matei și l-a întrebat dacă îi plac pisicile. El a zâmbit pentru prima dată la o vizionare.

„Dacă nu faceți scandal și plătiți la timp, stați,” mi-a zis simplu.

Am dat avansul dintr-un împrumut făcut la o colegă. În noaptea dinaintea mutării, am împachetat în liniște. Mama îmi netezea hainele și plângea fără sunet. Tata a cărat singur două sacoșe mari până la mașina unui vecin care ne-a ajutat.

Când a pus jos ultima geantă, a zis doar atât:

„Să nu crezi că te dau afară că nu te iubesc.”

Am vrut să-i răspund ceva tăios. N-am mai putut. L-am îmbrățișat și am simțit cât de obosit era, de fapt.

Acum stau în camera aia mică, cu copilul meu lângă mine, și încă nu știu dacă am făcut un pas spre libertate sau doar am schimbat un fel de frică cu altul. Dar măcar e frica mea. Și, culmea, în liniștea asta strâmbă, dormim mai bine.

Spuneți-mi sincer: tata a fost crud sau doar m-a împins să mă ridic? Voi ce ați fi făcut în locul meu?