Am râs când soția mea mi-a spus că se teme de cel mai bun prieten al meu. Câteva săptămâni mai târziu, stăteam cu cheia în mână și nu mai aveam curaj să intru în casă

„Să nu-l mai aduci la noi în casă.”

Mara stătea lipită de blatul din bucătărie, cu mâinile reci pe cană, de parcă aceea o ținea întreagă. Avea fața albă și ochii umflați. Iar eu, prost și orbit, m-am enervat.

„Iar începi? E Cătălin, Mara. Îl știu de douăzeci de ani.”

A ridicat privirea spre mine și mi s-a strâns ceva în piept. Nu mai era furioasă. Era speriată de-a binelea.

„Tocmai asta mă sperie, Vlad. Că tu nu vezi.”

Totul începuse cu lucruri mici. Cătălin venea des pe la noi. Prea des, dacă mă uit acum înapoi. Îl știam din liceu, crescuserăm pe același cartier din Ploiești, jucasem fotbal între blocuri, băuserăm bere pe bordură și ne văzuserăm prin toate necazurile. Când tata a murit, el a fost lângă mine. Când s-a despărțit de logodnica lui, l-am ținut eu să nu se facă praf. Pentru mine era frate, nu prieten.

Mara nu l-a plăcut niciodată cu adevărat, dar la început a fost politicoasă. Îi punea cafea, stătea la masă cu noi, îl întreba de serviciu. El lucra când la un depozit, când la o firmă de pază, nu stătea nicăieri prea mult. Eu lucram într-un service auto și trăgeam tare. Nu aveam cine știe ce, un apartament cu două camere luat prin Prima Casă, rate, o mașină veche, dar aveam liniște. Sau asta credeam.

Prima dată când Mara mi-a spus că o incomodează a fost după un grătar la ai mei, la țară.

„Se uită ciudat la mine.”

Am râs. Chiar am râs.

„Hai, măi, că ți se pare.”

A doua oară mi-a zis că intrase în bucătărie după ea și stătuse prea aproape.

„Poate voia să ia o farfurie”, i-am răspuns scurt, deja iritat.

A treia oară n-a mai vorbit calm. A izbucnit.

„Tu nu înțelegi că eu nu mai pot să respir când e în preajmă?”

Atunci ne-am certat urât. I-am spus că are idei, că vede lucruri unde nu sunt, că omul e singur și necăjit și poate i se pare ei. Când am văzut-o cum tace și doar dă din cap, ar fi trebuit să mă opresc. Dar n-am făcut-o.

În săptămânile următoare, Mara s-a schimbat. Verifica yala de două ori. Trăgea perdelele seara. Dacă eu întârzam de la muncă, mă suna din zece în zece minute. N-am înțeles că nu era gelozie, era panică.

Apoi am găsit mesajele.

Nu în telefonul ei. În telefonul meu.

Cătălin îmi scrisese într-o noapte, după ce plecase de la noi: „Ai noroc mare cu ea. Unii primesc tot.” Apoi: „Ție ți-a fost mereu ușor.” Și încă unul, pe care nu-l văzusem când intrase: „Să ai grijă să nu pierzi ce ai, că sunt destui care ar ști s-o prețuiască.”

M-am uitat lung la ecran. Am simțit un gust metalic în gură. Dintr-odată, mi-au venit în cap toate glumele lui despre cât de „aranjat” sunt eu, cum am nevastă bună, casă, mese de duminică, în timp ce el „trăiește din pungă și nervi”. Mereu râzând. Mereu în glumă.

În seara aia am intrat în casă și Mara m-a privit fără să spună nimic.

„Ai avut dreptate”, i-am zis.

A închis ochii o secundă. N-a părut ușurată. Doar obosită.

După aia au început lucrurile care m-au speriat și pe mine. Am găsit sub ștergătorul mașinii un bilet mototolit: „Nu meriți ce ai.” La interfon suna cineva și nu răspundea. Mara m-a sunat plângând într-o după-amiază că cineva stătuse pe palier. Când a deschis ușa, nu mai era nimeni, dar pe preș era o brichetă de-a lui Cătălin. O recunoșteam, i-o luasem eu de ziua lui, una ieftină, metalică, cu Steaua gravată strâmb.

L-am căutat imediat.

Ne-am întâlnit în parcarea din spatele unui supermarket. Era frig, bătea vântul printre blocuri, și el stătea rezemat de mașina lui, cu mâinile în buzunar, de parcă ieșisem la o țigară.

„Te duci după soția mea?”

A zâmbit. Nu larg. Strâmb.

„Vai, ce dramatic ești.”

„Îți bat obrazul acum și pleci din viața noastră, sau chem poliția.”

Atunci s-a schimbat la față.

„Viața voastră? Tu chiar crezi că ai construit cine știe ce? Ai avut noroc, Vlad. Atât. Ți-a picat totul în brațe. Eu ce-am avut?”

„Nu Mara e problema ta.”

„Ba tocmai. Ea e dovada.”

Am făcut un pas spre el și pentru o clipă mi-a fost frică. Nu de bătaie. De ce vedeam în ochii lui. Nu mai era ciudă omenească. Era ceva fix, bolnav, mocnit de ani.

„Dacă te mai apropii de ea, jur că te distrug”, i-am spus printre dinți.

A râs scurt.

„Prea târziu. Deja ți-am intrat în casă.”

Nu știu nici acum dacă a vrut doar să mă provoace sau dacă era adevărat în mai multe feluri decât puteam eu suporta. L-am apucat de geacă, el m-a împins, am căzut amândoi între mașini. A ieșit paznicul, a strigat la noi, și Cătălin s-a smuls din mâinile mele.

„Gata, liniștește-te”, a spus. „Oricum plec.”

Și a plecat. Din oraș, din viața noastră, din tot. Numărul închis. Garsoniera goală. La fostul loc de muncă au zis că nu mai venise de câteva zile. A dispărut de parcă îl înghițise pământul.

Doar că răul nu pleacă odată cu omul.

Mara nu mai doarme bine nici acum. Se ridică uneori noaptea și verifică ușa. Dacă cineva sună la interfon după 9 seara, îngheață. Iar între noi s-a pus ceva greu, o tăcere care apare când nu te aștepți. Nu pentru că mă crede vinovat de ce a făcut el, ci pentru că eu n-am crezut-o când era cel mai important.

Și sincer… nici eu nu mă iert.

Am vrut să-mi apăr prietenul și aproape mi-am pierdut soția. Ce fel de bărbat nu vede frica din ochii femeii lui decât când e prea târziu?

Spuneți-mi voi, în locul Marei, ați mai putea avea încredere în mine pe deplin? Și se repară vreodată o căsnicie după o orbire ca asta?